În însemnările, interviurile, paginile de jurnal şi, mai ales, epistolele lui G.Călinescu există o sumă de informaţ ii şi preţioase acolade critice privitoare la cercetarea biografiei interioare şi exterioare a unui scriitor, indiferent de locul pe care îl ocupă în ierarhia valorilor estetice ale literaturii naţionale.

Iniţiat şi instruit de istoricul şi criticul literar Ramiro Ortiz (1879–1947), stimulat să citească marile capodopere ale literaturii italiene şi ale altor literaturi romanice, scriind şi publicând, încă din timpul studenţiei, în revista „Roma”, G. Călinescu manifestă un interes special pentru opera celui mai cunoscut, pe atunci, cărturar al Italiei – De Sanctis, pe care şi-l ia ca model în tot ceea ce va întreprinde în sfera biografiei şi a istoriei literare.

Repudia jurnalul, considerându-l „o prostie”, însă pe cele ale confraţilor din alte generaţii, fie tipărite, fie în manuscris, le citea cu voluptate şi le folosea în elaborarea profilului sau în evocarea ambianţei culturale şi literare.

Epistolele lui G. Călinescu ce se publică acum întâia oară sunt trimise poetului Mihai Beniuc (1907–1988), personalitate distinctă a literaturii naţionale, şi surprind excelentele relaţii existente între cei doi confraţi care aveau opţiuni ideologice diferite, dar care posedau talent, cultură şi o bogată operă literară.

G. Călinescu, deşi nu-l include în cartea sa fundamentală1, îi citeşte şi, uneori, îi reciteşte întreaga operă pe care o supune unui exigent examen critic, concluzionând: „Oricât de diversă ar fi în totalul ei, lucru şi explicabil, poezia lui M. Beniuc este originală, consecventă, sinceră, directă, dezvoltându- se după propriile ei legi, relevând un suflet organic, clasificabil din punct de vedere liric, în vreme ce unii, după ani de dibuire, adoptă o manieră care, chiar perfecţionată, apare adesea factice. Cu această î