Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah. Jurnal 1954 - 1956,
ediţie revăzută şi adnotată de Nadia Marcu-Pandrea,
Bucureşti, Editura Vremea, 2011, 626 pag.
Debutul unui autor nu se face cu prima carte pe care o publică, ci cu prima stupoare pe care o provoacă. E fără însemnătate dacă stupoarea aduce a înlemnire admirativă sau a consternare furioasă. Important e să apară un vîrf de trepidaţie care să-l consacre pe autor în pielea unui purtător de virtuţi livreşti: o tresărire de stil, o schimbare de unghi sau un alt suflu epic.
Potrivit acestei logici, sunt autori care nu debutează niciodată, chiar dacă au în spate o duzină de titluri. Ambiţia, proptelele şi credinţa în steaua proprie nu-i ajută cu nimic. Volumele le cad în indiferenţă precum pietrele pe care apa le înghite mai înainte de a-i fi iscat vreo încreţire la suprafaţă. Lor le lipseşte acea linie de oscilaţie care, trecută în mintea cititorilor, ia forma unei reacţii de durată.
În această privinţă, debutul lui Petre Pandrea nu numai că a avut loc foarte tîrziu, dar pe deasupra a inaugurat o carieră cu totul postumă. Mai precis, Pandrea e un înviat din morţi al cărui destin literar începe în 2000, odată cu publicarea Jurnalului mandarinului valah la Editura Albatros, o carte atestînd flegma unui spirit maliţios, la care vitriolul sufletesc se îmbină cu ascuţimea intelectului. De atunci titlurile succedîndu-se într-o cadenţă aproape anuală au făcut din olteanul născut la Balş, fostul judeţ Romanaţi, o figură de indubitabil blazon scriitoricesc. Un autor stupefiant în accepţia nobilă a termenului. Simplu spus, Pandrea se numără printre acele talente care apar graţie unei tiranice predestinări de gene. Să fi vrut să facă altceva şi pînă la urmă tot la hîrtie se întorcea. E atît aplomb în natura lui cverulentă, de satir pus mereu pe harţă, că nu-ţi tre
