Departe de un prilej aniversar, sfârşitul lui 2011 şi începutul acestui an au fost marcate de o serie de admirabile expoziţii consacrate unor aspecte ale creaţiei lui Edgar Degas (1834- 1917).
De ce asemenea efervescenţă? Atracţia publicului pentru tot ceea ce este grupat sub semnul destul de vag conturat al „impresionismului” nu este un răspuns suficient… Pentru mulţi, creaţia lui Degas este aparent mai puţin semnificativă pentru evoluţia artei secolului al XX-lea decât cea a unor artişti – Cézanne, Monet – din propria sa generaţie sau decât cea a mai tinerilor Van Gogh, Gauguin, Seurat.
Caracter ursuz şi trufaş, fără elevi, fără prea mulţi prieteni, antisemit, probabil misogin, Degas a lăsat în urmă o moştenire artistică în multiple medii de exprimare – pictură, desen, gravură, bronz – de o profundă originalitate, cu tot setul limitat de subiecte. Pornind de la o educaţie academică, mare admirator al clasicismului lui Ingres, Degas a căutat până la sfârşitul vieţii drumuri noi, lăsând în urma sa imagini de o „modernitate” indubitabilă, recunoscută ca atare de abia în ultimele decenii.
Dintre recentele expoziţii, „Rembrandt şi Degas, portret al artistului în tinereţe”, văzută iniţial la Rijksmuseum din Amsterdam şi aflată acum la Muzeul Metropolitan din New York, este de departe cea mai puţin remarcabilă. Alăturând lucrări de la începuturile celor doi artişti, autoportrete în particular, îngrijitorii expoziţiei încearcă să forţeze similitudini greu de găsit. Spre deosebire de Rembrandt, Degas a fost interesat de-a lungul carierei sale mai ales de morfologia modelelor şi mai puţin de personalitatea lor. Mai mult, desenele şi cele câteva uleiuri incluse în expoziţie nu sunt mult mai mult decât încercări şcolăreşti şi au o prea mică legătură cu ceea ce admirăm la Degas.
Nicăieri nu este semnificaţia drumului parcurs de Degas, de
