Înainte de orice altă consideraţie, semnatarul aminteşte faptul că Bucureştiul este oraşul în care dispar anual clădiri de patrimoniu, pentru a face loc unor edificii mult mai rentabile, în mare majoritate turnuri ce sfidează nu doar regimul de înălţime al străzilor pe care sînt amplasate, ci şi pe cel al logicii urbanistice. Este un oraş cu pieţe de circulaţie rutieră, în care maşinile au întîietate în faţa pietonului, cu cartiere de dormitoare însumînd patru cincimi din suprafaţa sa, cu şantiere „interminabile“, gropi, maidanezi şi lista rănilor poate continua la nesfîrşit. În contextul amintit, amplasarea unei statui în spaţiul public implică un ridicat factor de risc. Conjunctura va fi întotdeauna în defavoarea lucrării de artă. Recenta dezvelire a lucrării lui Vasile Gorduz, de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie al României, a stîrnit un val (negativ) de reacţii pe care regretatul maestru şi opera sa nu le meritau. Se poate spune, însă, şi că noi nu merităm un oraş mai bun şi frumos decît cel pe care îl avem, deoarece tendinţa de a denigra şi persifla este mai puternică decît aceea de a ne pune întrebări, respectiv de a analiza. Locul în care a fost amplasată statuia aflată în discuţie este atipic: indiferent de aspect şi de autor, aceasta se va constitui în reper agresiv. Muzeul de Istorie, adăpostit de fosta clădire a Palatului Poştelor nu se poate reprezenta şi nu poate fi reprezentat prin magistrala statuie. Perspectiva montantă şi accesul în proximitate sa sînt aspecte care o dezavantajază. Apoi, neoclasicul eclectic al edificiului de fundal şi eclectismul „modernist“ al lucrării sînt pe lungimi diferite de undă. O primă întrebare care se (poate) pune este aceea dacă este cazul să ne bucurăm că a fost expusă în spaţiul public o primă lucrare a lui Gorduz (în România) sau să deplîngem modul în care aceasta este primită. Ne întrebăm şi dacă public