Teoreticienii români ai dreptului şi ai practicilor judiciare ar trebui să boteze în cinstea lui Adrian Năstase un termen sau o noţiune cu numele fostului premier PSD. „Efectul Năstase” în justiţia din România ar fi totuna cu „efectul fluturelui” din teoria haosului: când flutură Adrian Năstase din aripi, atunci undeva, cândva, se produce un efect de proporţii mult mai mari.

Ceea ce fac acum Adrian Năstase şi avocaţii săi, cu tertipurile de a-şi demonstra nevinovăţia în dosarul „Trofeul Calităţii”, în care a fost deja condamnat la doi ani de închisoare, nu ar fi ceva ieşit din comun în sălile de judecată din Statele Unite ale Americii. Nu este nimic de condamnat în asta. Orice ar trebui să fie permis unui acuzat pentru a-şi susţine punctul de vedere şi pentru a amâna un deznodământ care nu îl avantajează, atât timp cât el respectă regulile jocului. Şi atunci când jocul este supravegheat de nişte arbitri corecţi, asupra cărora nu planează nici un fel de suspiciune – judecătorii.

Nu mai reamintesc câte au făcut până acum Adrian Năstase, PSD şi Parlamentul României pentru a întârzia judecarea dosarelor în care liderul PSD este acuzat de corupţie. E istorie. Acum, Năstase a reluat acelaşi joc de tragere de timp, dar cu pedala de acceleraţie la podea. Paradoxal, ca să ţină timpul pe loc trebuie să se grăbească enorm. Este ultima sa şansă de a scăpa de închisoare.

După ce instanţa supremă l-a condamnat la doi ani de închisoare în acest dosar, avocaţii fostului premier au contestat sentinţa la completul restrâns, de 5 judecători, al aceleiaşi instanţe. Tot atunci, premierul şi-a angajat unul dintre cei mai buni avocaţi români în domeniul jurisprudenţei CEDO şi al dreptului constituţional, pe profesorul Corneliu Liviu Popescu.

Evident, a urmat o avalanşă de cereri de contestare la Curtea Constituţională, întocmite de noul avocat. Dacă ar fi fost