În filmul "Butch Cassidy şi The Sundance Kid" revine, obsedantă şi din ce în ce mai tensionată, o întrebare: "Who are those guys!?" Făcându-şi de cap multă vreme fără să fie prea tare deranjaţi de autorităţi, cei doi se trezesc la un moment dat că pe urmele lor a fost lansat un fel de grup de commando format probabil din super-profesionişti, care nu par dispuşi nici să se lase păcăliţi de vreo manevră aparent şmecheră, nici să se dea bătuţi vreodată.

Îmi aduc aminte de întrebarea asta aproape de fiecare dată când văd oameni vorbind la telefon, din greu, pe stradă. Numai că eu nu mă-ntreb, la fel de stupefiat ca Butch şi Sundance, cine sunt băieţii ăştia, nici cu cine vorbesc, ci doar CE. Ce au atât de vorbit băieţii ăştia!?

Sunt căsătorit, am trei copii şi vreo cinci joburi - unul de bază, restul mici completări financiare -, cu tot ceea ce implică aceste dimensiuni ale existenţei, dar n-am avut niciodată nevoie să vorbesc la telefon mai mult de, cât să zic?, hai să zic o jumătate de oră, în total, pe zi, şi rareori o convorbire, fie şi despre supravieţuirea familiei sau planificarea vacanţei, nu a depăşit zece minute.

Avem, în primul rând, şoferii. Îi identifici aproape fără greş în trafic. De fiecare dată când văd o maşină care se comportă ciudat, ezitant, merge prea încet, încurcă pe toată lumea, dacă ajung în dreptul ei, mă uit să văd cum arată un şofer atât de preţios. În 99% dintre cazuri vorbeşte la telefon şi în 75% din situaţii o face contorsionându-şi gâtul şi/ sau o mână, privind drumul dintr-un unghi din care n-are cum să înţeleagă mare lucru. Uimitor e când asta se-ntâmplă într-o maşină de super-fiţe, în condiţiile în care un hands-free costă câţiva lei.

Avem, mai apoi, pietonii - culmea e că dintre aceştia mai mulţi au hands-free decât şoferii - care trec prin lume vorbind aprig la telefon, ambalându-se, amuzându-se, TRĂIND inte