Mircea Eliade la 70 de ani
Capitolul 49 din Tao te king a fost intitulat tardiv „Despre felul cum se suportă virtutea“. În traducere liberă, acest text sună astfel: „Inima înţeleptului e nedomolită, deoarece el este inima întregului popor.
Sunt bun cu acela care e bun, dar sunt bun şi cu acela care nu e… Sunt sincer cu acela care e sincer, dar sunt sincer şi cu acela care nu e…
Existenţa pământească a înţeleptului e neliniştită, fiindcă el îşi întinde inima asupra întregii lumi. Toţi îl privesc şi-l ascultă. Toţi sunt copiii săi.“
Nimănui nu i se potrivesc mai bine aceste cuvinte decât lui Mircea Eliade. Şi nimeni nu ştie mai bine ca el cât de greu se suportă propria virtute. Cât de greu se păstrează memoria suferinţelor unui popor, cât de greu este să fii deopotrivă bun cu cel bun şi cu cel rău, deopotrivă sincer cu cel sincer şi cu cel viclean… Şi, la fel, nimeni mai bine ca Mircea Eliade nar putea spune cât de neliniştită e existenţa pământească a înţeleptului atunci când a adoptat pe toţi – buni, răi, sinceri şi vicleni – ca pe copii ai săi.
Este ciudat că în ziua de 9 martie Mircea Eliade împlineşte o vârstă precisă. Pentru categoriile mitice care [de] mult i-au transformat existenţa în model, Mircea Eliade ca persoană nu există: nu poate deci avea o vârstă. Mircea Eliade este nemuritor. Şi, în ultimă instanţă, pentru un român este mai verosimil să se întrebe: a existat, în adevăr Zalmoxis? Există, în adevăr, Mircea Eliade?
Din mulţimea celor care se află strânşi în „inima” sa, foarte puţini îl cunosc. Dar a-l cunoaşte pe Mircea Eliade nu înseamnă nicidecum a perturba imaginea sa mitică. Omul este în întregime asemenea ei: necontaminat de timp, el transportă interlocutorul într-o sferă magică unde acesta se simte cuprins de infantilă fericire. Regresează, pătrunzând în inima atotcuprinzătoare a Înţeleptului.
M
