Într-un fel sau altul, dintotdeauna am considerat, cu un gând nemărturisit şi regăsit la Mario Vargas Llosa, că literatura e îndeletnicirea de a spune istorii care ne-au umanizat. Premiatul Nobel peruan scrie fără înconjur: "Literatura e fiica târzie a acelei îndeletniciri primitive de a inventa şi a povesti istorii care a umanizat specia şi a rafinat-o. " Vargas Llosa îşi extinde demonstraţia într-un eseu despre ficţiune, aplicat la un extraordinar scriitor sud-american, eseu publicat în urmă cu patru ani şi tradus recent şi la noi.*)
Omul a început să fie ceea ce este când s-a deprins să asculte poveşti, despre ceea ce se întâmpla altora sau chiar poveşti inventate. Între poveştile acestea care alcătuiesc literatura orală şi literatura scrisă există negreşit o continuitate, cea din urmă dând ficţiunilor stabilitate. "Ficţiunea nu e viaţa, ci o replică dată vieţii, pe care fantezia oamenilor a elaborat-o adăugându-i ceva ce viaţa nu are, o completare sau o altă dimensiune." "Amuzament, magie, joc, exorcism, recompensă, semne de noncoformism şi revoltă, dorinţă de libertate şi plăcere, plăcere imensă, ficţiunea înseamnă multe lucruri deodată şi, fără îndoială, este o trăsătură esenţială şi exclusivă a omenirii, cea care exprimă şi defineşte cel mai bine condiţia noastră de fiinţe privilegiate, unice pe această planetă." "Fără ficţiune, libertatea nu ar exista şi fără ea aventura umană ar fi fost la fel de insipidă şi monotonă ca viaţa unui animal."
Toate aceste idei Mario Vargas Llosa le aplică unui caz. În toamna anului 2006, a ţinut un curs la Universitatea Georgetown din Washington despre opera lui Juan Carlos Onetti, un scriitor uruguayan născut în 1909, mort în 1994, premiat cu Premiul Naţional pentru Literatură din Uruguay, Premiul Crevantes, Premiul Criticii din Spania şi Premiul Internaţional al Uniunii Latine, autor care merită să figureze înt