E mare fierbere în universități, o atmosferă tensionată care nu răzbate în afară decît prin scandalurile preluate de presă. Dar e mai mult decît atît. E multă nesiguranță: se scot posturi la concurs sau nu se scot, se schimbă criteriile sau nu, se schimbă comisiile CNATDCU sau nu, se dă drumul masterului didactic sau nu, vine finanțarea așa cum s-a promis sau nu, vor mai fi sau nu bani pentru granturi. Sîntem bombardați cu zvonuri care de care mai alarmiste. Numai bine nu face starea asta de provizorat prelungit. Există și multă presiune din afară asupra universității, o destul de mare mefiență a societății, alimentată și de întîmplările din ultima vreme, de insinuările că nu sîntem, cu toții, decît o bandă de impostori. Și, ca întotdeauna în perioade tulburi, întrebările pe care mulți dintre noi ni le punem de multdespre rostul universității și al nostru devin mai apăsătoare. Un reproș recurent la adresa universității e prea slaba conectare cu nevoile pieței muncii. Pregătim, deci, absolvențibuni – la ce? Mă voi referi la cazul (sper) generic al unui absolvent care a terminat facultatea cu o medie rezonabilă, obținută cinstit, și care e capabil să treacă un concurs sau un interviu de angajare. Aș scoate din discuție absolvenții universităților ptivate și pe cei de medicină, arhitectură, drept, informatică, economie, care, mi se pare, își găsesc de lucru în meseria lor (nu mă refer acum la numărul absolvenților și la adaptarea cifrelor de școlarizare la puterea de absorbție a pieței noastre). La fel, i-aș da la o parte pe absolvenții facultăților de arte, care, mi se pare, studiază mai degrabă din pasiune, numărul lor fiind evident necorelat cu necesitățile pieței. În cauză rămîn, de fapt, absolvenții universității clasice și inginerii de toate felurile. În privința ultimilor, oricît de bine ar fi ei formați în facultate, industria românească nu prea are ce fa