Am predat de curând unei edituri – iar editura a trimis la tipar – o carte sub formă de dialog, proiectată încă din tinereţe: Cum e să fii femeie? Sunt mulţumit că am mai tăiat de pe lista restanţelor un proiect despre care credeam că va rămâne nerealizat şi, mai ales, că am găsit (după căutări de câţiva ani) o parteneră de dialog care nu m-a dezamăgit: poeta Lia Faur din Arad. Reproduc în continuare ultimele întrebări şi răspunsuri din această carte (interzisă minorilor sub 12 ani, ca şi criticilor literari minori, de orice vârstă).
*
– Cum sunt femeile în absenţa bărbaţilor? Bărbaţii, în absenţa femeilor, sunt detestabili. Solidaritatea lor brutală creează şi unele momente frumoase, o bucurie (adolescentină) că nimeni nu-i mai monitorizează, un sentiment că grupul este invincibil, o convingere iraţională că fiecare gest, chiar şi stupid, spargerea unei sticle de vin, de exemplu, va intra în legendă. În general, însă, se ajunge la un fel de animalizare. Îmi aduc aminte, de exemplu, că în armată, principala distracţie era un joc repetat la infinit: la adunările solemne să-i bagi degetul în fund celui din faţa ta, ca să-l faci să tresară şi să fie admonestat de comandantul plutonului. Ca să nu mai vorbesc de discuţiile nocturne scabroase despre femei, participanţii la discuţii stând întinşi în paturile lor din dormitoarele imense, sub protecţia întunericului.
La... voi se întâmplă la fel? Întâlnesc uneori câte un stol de fete ciripind voioase şi făcându-şi confesiuni despre orice, chiar şi despre comportarea soţilor lor în intimitate. Despre ce altceva vorbiţi când nu suntem noi de faţă? Ce mărturisiri vă faceţi una alteia? De ce sunteţi atât de vesele?
– Cred că aş greşi acum dacă aş generaliza, pretinzând că ştiu ce îşi spun fetele când sunt împreună. În grupul meu vorbim şi despre bărbaţi, dar destul de puţin, nu despre bărbaţii noştri,
