Mort de foarte tânăr, Sorin Stoica (1978- 2006) a scris totuşi şase cărţi, două în colaborare şi alte două, cele mai bune, apărute postum. Apreciate unanim şi pe drept cuvânt de criticii generaţiei lui, proza scurtă, romanele şi Jurnalul au fost doar superficial caracterizate ca formulă literară şi niciodată raportate la modele sau vecinătăţi.

Sorin Stoica avea lecturi bogate şi s-a referit el însuşi în câteva rânduri la scriitorii faţă de care se simţea dator. Într-un interviu din 2005, îi numeşte pe contemporanii de la care a avut de învăţat, Nicolae Velea, Mircea Nedelciu şi Radu Cosaşu fiind cei mai importanţi. Tot acolo îl citează pe Mark Twain. Într-o bucată din Aberaţii de bunsimţ, intitulată hazliu Jurnalul unei călugăriţe căreia nu i s-a întâmplat nimic, aduce vorba de Salinger şi de Monciu-Sudinschi. Lipsesc, după părerea mea, două nume: Cehov din schiţele debutului şi Caragiale din Momente, aşa cum sunt interpretate de către Al.Călinescu în micul lui studiu din 1976. Sorin Stoica îşi cunoştea foarte bine factura prozei proprii, caracterizând-o în bucata menţionată mai înainte cu exactitate: montaj, colaj, „structură de videoclip”, „inserturi jurnalistice” ca un „contrapunct la banalitatea relată rii”. În fond, prozele scurte, mult mai interesante decât romanele, constituie un soi de repertoriu de formule stilistice, unele de „bas-étage” (ştiri de presă, reportaje, reclame, reţete, referate, liste etc.), altele savante, în contrapunct ironic (WC-ul. O abordare cât se poate de ştiinţifică, Pisoarul lui Duchamp). Revalorificarea unor specii marginale literar este lucrul cel mai însemnat şi are un precedent în schiţele lui Caragiale.

Absolut uimitoare este referinţa la Monciu-Sudinschi, care, din păcate, n-a atras, în măsura cuvenită, atenţia tinerilor comentatori ai lui Sorin Stoica. Într-o „pseudobiografie clişeizată”, acesta rep