Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim ce s-a dărîmat repejor, după cel de-Al Doilea Război Mondial, şi nici aşa n-am fi siguri că am putea reface un imens prestigiu pierdut: în 1963, după ce limba rusă devenea opţională în şcolile româneşti, doi din trei elevi români alegeau limba franceză ca primă limbă străină. Doi dintre cei trei cei mai mari scriitori români ai secolului trecut plecaţi din ţară, Ionesco şi Cioran, au locuit şi au murit la Paris. Imigraţia românească franceză este de departe cea mai grea în perioada ceauşismului flamboiant. Trendul continuă după 1990. Dar, deja atunci, ceva se pierduse. Franţa reuşeşte să propună lumii intelectuale cîteva nume şi opere globale, în anii 1970-1980, datorită cărora departamentele de franceză sau de limbi romanice din SUA au încă de lucru şi primesc bani. Dar ceea ce este astăzi French Theory are foarte puţin în comun cu ceea ce se citeşte pe malurile Senei – şi mai ales cu ce citim noi odată ajunşi acolo. Un universitar francez de valoare nu poate demonstra nimic, astăzi, dacă nu este invitat de una din marile universităţi americane: cazul lui Antoine Compagnon e poate exemplar, dar deloc singular. Bonjour, France. I beg your pardon?

Invitata de onoare a Tîrgului de Carte Bookfest de anul acesta este o mare fostă putere mondială. Într-un editorial recent din „Le Monde”, referindu-se la ultima confruntare dintre Sarkozy şi Hollande, autorul deplîngea o inadecvare esenţială a discursului celor doi oameni politici: poziţiile lor ar fi fost la fel de plauzibile în urmă cu zece ani, ca şi cum între timp nu s-ar fi petrecut nimic; ca şi cum centrul de greutate al lumii nu s-ar fi deplasat dinspre Europa înspre Asia de Sud-Est, ca şi cum adevăratul meridian Greenwich nu s-ar încolăci acum printre campusurile din Ivy League, ca şi cum proiectul UE nu s-ar afla în pericol, ca şi cum bazele economiei capitaliste n-a