Pentru filosoful şi esteticianul german Theodor W. Adorno (1903-1969), arta apare ca un fel de putere binefăcătoare care se opune la tot ce este rău în societatea actuală.
Două sunt relele pe care le identifică Adorno: „principiul schimbului” şi oprimarea naturii de către om.
Provenit din economie, schimbul, extins asupra întregii societăţi devine pentru Adorno „principiul schimbului” (Tauschprinzip), iar societatea, „societatea schimbului” (Tauschgesellschaft). Schimbul de echivalente este un rău deoarece nivelează totul, elimină calitatea şi asigură dominaţia unilaterală a cantităţii în lumea de azi. De aici provine şi principiul lui „mereu mai mult” ca unică direcţie a progresului.
Principiul schimbului este „totul pentru altul” (alles nur für anderes), nimic nu are valoare prin ceea ce este în sine, ci numai în măsura în care poate fi schimbat cu altul.
Într-acestea, formula „totul pentru altul” sugerează şi dominaţia utilului, căci utilul este totdeauna util pentru ceva, totul este doar un mijloc pentru altceva, nimic nu este scop în sine. În felul acesta, critica „principiului schimbului” devine la Adorno o critică a utilitarismului burghez, temă fundamentală a filosofiei sale. Acestei teme îi este subordonată critica „raţiunii instrumentale”, a raţiunii care urmăreşte numai adecvarea mijloacelor la un scop, aşa cum se întâmplă mai ales în tehnică, şi nu reflectează asupra scopurilor. Adorno şi colegul său din „Şcoala de la Frankfurt”, Max Horkheimer, îi opun raţiunii instrumentale raţiunea care are scopuri „universale”, precum cunoaşterea, şi nu scopuri practice, limitate, şi în cele din urmă raţiunea ca scop în sine, nesubordonat ca mijloc nici unui scop1.
Arta se opune schimbului de echivalente, căci orice operă de artă este unică şi nu poate fi echivalentul alteia. Împotriva nivelării universale, a uniformităţii cenuşii a
