Doris Mironescu, „Viaţa lui M. Blecher. Impotriva biografiei”,

Iaşi, Editura Timpul, 2011, 204 p.

Într-un clasament de acum un deceniu din „Observator cultural” (la care a participat un număr considerabil de scriitori şi critici), Întâmplările în irealitatea imediată ale lui Max Blecher ocupau o poziţie de frunte, atestând faptul că prozatorul a recuperat, în sfârşit, din deficitul de receptare.

Fără a face procese de intenţie cuiva, merită spus totuşi că lectura lui Blecher a întâmpinat, de-a lungul timpului, piedici de facturi diferite. Pe lângă sexualitatea bizară (fetişistă şi proiectată asupra imaginarului infantil), la fel de puţin comodă în interbelic ca în pudibondul regim ceauşist, a contrariat indecizia formulei. Atât de apropiate au fost romanele lui Max Blecher de confesiune şi de jurnal, încât chiar cei mai entuziaşti şi nuanţaţi critici au uitat, pentru o clipă, că au de a face cu literatură, preferând să le citească exclusiv în cheie autobiografică. Relevanţa lor pentru o experienţă personală tragică a putut astfel să treacă cu uşurinţă înaintea relevanţei axiologice, de luat în calcul în istorii literare. Nu e loc de detaliat aici, însă Pompiliu Constantinescu scrie, după ce laudă aspectul de „confesiune, de sinceritate excepţională” al Întâmplărilor…, că „s-ar putea deci reconstitui şi un mic roman din faptele lui”. Geo Bogza salută şi el caracterul de „material pur, neaservit unei reţete”, în timp ce Mihail Sebastian exclude acelaşi roman din literatura propriu-zisă, întrucât în el „cunoşti un om, nu o carte”. S-au scurs câteva decenii bune până ca Max Blecher să fie acceptat drept scriitor în toată regula – prin substanţiale studii ale lui Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu, Nicolae Balotă sau Mihai Zamfir – şi aproape jumătate de secol până ca el să urce vertiginos spre vârful canonului. Revalorizarea de az