In ciuda plasarii in epoca prin costume, limbaj si moravuri, Wuthering Heights cel nou e mai degraba un exercitiu de regie moderna, orientat precis catre generatiile tinere. Cum sa regizezi un clasic al literaturii engleze, hiper-recontextualizat pe scena, pe ecran si in public de-a lungul istoriei adaptarilor? Andrea Arnold a ales pielea ca instrument de tortura. Nefiind in situatia de a face o analiza comparativa, eroii din La rascruce de vanturi, Heathcliff si Catherine, sunt petru mine cei din 2010. Chiar si asa, dupa ce am vazut cum cinema-ul contemporan poate reproduce sentimentul unei alte epoci, apropiindu-se de o curgere a timpului specifica, in Meek's Choice (2010, Kelly Reichardt), secolului 19, a devenit evident ca nu aceasta a fost si intentia regizoarei Andrea Arnold. In ciuda plasarii in epoca prin costume, limbaj si moravuri, Wuthering Heights cel nou e mai degraba un exercitiu de regie moderna, orientat precis catre generatiile tinere. Datorita dramaturgiei simple, infatisand apropierea in copilarie si indepartarea la marturitate, prima parte a filmului e mai reusita prin precizia organica a sentimentelor descrise si absenta unei rezolvari. Camera lui Arnold se apropie extrem de personaje si de mediul lor. Ceea ce regizoarea a realizat cu brio, si ma indoiesc, fara sa stiu, ca acest aspect exista in ecranizarile anterioare, este ancorarea viguroasa in organicul vegetal al locatiei. Aici s-ar putea intrezari un sentiment al trecutului, in sensul nostalgiei, al timpului interior. Drama are loc pe dealuri sterpe, unde vantul urla furibund, mai ales cand duce ploaia dinafara inauntru. Romanul lui Charlotte Bronte ii ia pe iubiti de mici, legatura pre-pubertala din vremea necuvintelor ramificandu-se in drama odata cu imposibilitatea implinirii emotionale la maturitate. Mai ales firescul copilariei i-a iesit regizoarei, cu cei doi copii actori: Solomon Gla