Traim la ceasul lipsei de rusine si de memorie. Nu ma mira catusi de putin faptul ca se inaugureaza in inima Bucurestiului un bust al lui Adrian Paunescu. M-ar fi mirat sa fie altfel. Marele bocet national de la moartea poetului de curte al dictaturii lui Ceausescu nu s-a incheiat. Privind inapoi si reconsiderand acel moment, as spune ca, simbolic, restauratia a inceput in noiembrie 2010. Nu era glorificat doar fostul conducator al Cenaclului Flacara al “tineretului revolutionar” (cel nerevolutionar asculta muzica la Europa Libera). Cititi pasajele despre Paunescu din “Raportul Final” si veti vedea in ce a constat rolul nefast al acestuia (precizez ca nu am scris eu acel capitol, ci doi specialisti reputati in istoria literaturii romane, profesorii N. Manolescu si Eugen Negrici).

“Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i, cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, Adrian Păunescu – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu ve