Realitatea străzii, uneori, e plină de bătrâni şi de adolescenţi, alteori de oameni fără mulţumire, care vibrează de nevroze. Oamenii au multe libertăţi, dar nu-s fericiţi. Uneori, şi un lucru neînsemnat poate să-i dezechilibreze.
Am plecat în ziua aceea, obişnuit, ca un om comun, cu autobuzul. Un traseu mai lung urma, cu 135, din Polonă, până în Vitan. În dimineaţa aceea, după ora 8, s-au adunat câteva psihologii şi s-au ciocnit destul de dur, în acel interior. A fost un întreg război acolo.
De la început, l-am remarcat pe bărbatul grizonat. Barba murdară, părul răvăşit rimau cu interiorul. Autobuzul, un Mercedes nou-nouţ, duhnea a trup năduşit. Sleit, de la atâtea ascunse lovituri şi nelinişti. Omul meu sta drept şi nemişcat. O rumoare din creier i se scurgea încet, uleioasă, din ochii lui extrem de reci. Parcă atunci, cand am gândit asa despre el, a întors capul. Cu psihicul m-a căutat, şi nu cu ochii.
Până atunci, privise doar sticla geamului, peste care frunzele îngrăşate de ploi se lipeau sau o plesneau vesele. Oraşul mirosea a mâl, nu a gunoi. Afară, ploua mărunt de câteva zile şi el, da, avea ochii umezi. Lacrimi nevăzute, însă foarte reci, se scurgeau pe chipul lui încordat. - Mi-au murit doi copii până acum, mi-a spus scurt. Îi urăsc pe cei bătrâni, a continuat repede. Nu vedeţi, sunt tot mai puţini tineri, nu mai spun de copii. Parca au secat femeile şi-i imită pe bărbaţi. Tonul lui autoritar mă făcea ascultător, avea ceva din profesorul obişnuit care explica tot.
Ştiam demult un astfel de discurs. Cum se ivea vreun prilej, cuvintele acestui profesor comun forfoteau şi la mine înăuntru. Logica sceptică a grizontului avea şi o nostalgie la capăt. Argumentele mi se arătau ca dintr-o poezie a omului învins. În consecinţă, în dimineaţa aceea, am început să gândesc şi să simt ca el.
În Piaţa Galaţi, au apărut
