În fotbal, cînd ai prea mulţi fini, naşi şi prieteni e ca şi cum ai avea numai duşmani
De la distanţă, toate se văd altfel. Nu neapărat şi în termenii adevărului absolut, dar mai desluşit şi cu mai multă îndreptăţire la o opinie. Am citit, în Franţa găsindu-mă, dezvăluirile lui Tolontan despre relaţiile în timp dintre investitorul Porumboiu şi şeful arbitrilor, Crăciunescu, şi mi-am dat seama că la noi nu mai e loc de întors. La cît de întinse pe decenii şi la cît de uriaşe sînt îndatorările de toate naturile între părţii, între oamenii fotbalului, indiferent de rolul pe care-l joacă ei la un moment dat, nimeni nu mai poate da înapoi. S-a mers prea departe ca să mai încapă şi soluţii corecte în meciuri-cheie. S-a mers atît de departe cu contractele de tip şantaj încît nu mai există partide fără presiunea unor îndatorări.
Ce-i şocant, ce-i năucitor în relatările celor doi e nonşalanţa cu care îşi evaluează baza de date: Crăciunescu a fost angajatul lui Porumboiu, acesta l-a ajutat prieteneşte cu o casă de sute de mii de euro, tot din prietenie a primit Crăciunescu de la familia Becali un lot în Pipera. Împrietenirile lui Crăciunescu sînt la vîrf şi au un istoric cu ecouri peste ani. Banii, slujbele bine plătite, terenurile şi vilele nu se dau decît ca un avans spre decontare. Amiciţia în afaceri cu un alt patron de top, cu domnul Copos, n-a fost nici ea o problemă strict comercială. Cînd îi faci un asemenea cadou de dimensiuni, în alte circumstanţe, penale, e clar că dăruitorul contează pe o revanşă. Iar cum să se revanşeze altfel un om din fotbal, atît de influent ca Ion Crăciunescu, decît procedînd cînd trebuie, cum trebuie, pentru cine trebuie? Nici nu-i nevoie să cauţi prea mult ca să găseşti. Numai împrieteniri care au un preţ şi o scadenţă, dar nu cu acte şi urme fiscale. Numai înţelegeri care nu impun un răspuns în ziua următoare. Tot ce a
