Durerile de cap paralizante nasc monstri. In bezna noptii injectate cu fum de tigare, orasul pare ca se inalta in aer. Si odata cu el cladirile, parcurile, double-deckers rosii, Circular N si stadionul olimpic in valuri perfecte. In mintea mea toti scriitorii fumeaza, fie ei scriitori pierduti, uitati sau nepriceputi, fie doar virtual, mimand perfect betia imaginilor ce bat in tample. Mi s-au lipit de retina stradutele pavate si ciocanitul flecurilor pe piatra cubica. Lipscani 2011 vara. Ana. Pleoapele se lupta greu sa inchida o zi si sa deschida noaptea in vise. Undeva intr-un pub peste drum cineva incearca un cover dupa Wake me up when September ends. As zambi, dar ma dor pometii.

E vara la Londra. De la etajul al optulea al cladirii unde locuiesc, la doua ore distanta in timp, Bucurestiul pare un loc exotic. Vii, il vezi si pleci. Iti inventezi un motiv in cap. Oarecare. Si fuga din Imperiu pentru o saptamana orientala se materializeaza intr-un mail cu numarul zborului trimis la 5 dimineata ca sa te asiguri ca n-ai sa fii singur in aeroport.

Te trezesti brusc intr-un zumzet. Sau poate te-ai dezobisnuit sa auzi atatia oameni vorbind in romana. Incerci sa pari normal. Iti mai rasucesti o tigare virtuala si astepti. La capatul celalalt al zborului iti dai seama ca nu. Nu-ti vizitezi parintii aflati in vacanta pe undeva prin est, cu tot cu prietenii tai. Realizezi ca normal inseamna pe dos, mai ales cand vine vorba de traversat strada. Cauti mecanic butoanele pietonale ale semafoarelor si te trezesti spunand Hello unor oameni mult prea in varsta ca sa te creada nedrogat. Te opresti in fata rafturilor si iti ingani in gand “tooth brush” and “paracetamol”. Farmacista, o doamna trecuta de 50 de ani, te crede snob. Caldurile iti trezesc fori reci pe sira spinarii si te amesteci in multimile transpirate de navigatori la un pas de a fi calcat de un bolid pent