La 1835, un ofiţer german descoperă în plină pustietate un Bucureşti cu palate, ziare şi teatre alături de cocioabele cele mai mizerabile, unde luxul opulent stă lângă sărăcia amară, iar Europa se atinge cu Asia. Un secol mai târziu, un scriitor francez observă cum Bucureştiul e rămas între Occident şi Răsărit, între străzile centrale, franţuzeşti şi mahala, regat al ruinelor, Orientul care nu-şi îngroapă cadavrele şi mătură gunoaiele. Peste încă cincizeci de ani, un scriitor italian vede în Bucureşti o etapă a declinului gradual al oraşului european, pe măsură ce înaintezi spre sud-est.

Între amurgul fanariot şi cel ceauşist, pe parcursul unui secol şi jumătate, călătorii europeni au găsit în Bucureşti acelaşi tărâm trans-terminus, dincolo de limitele civilizaţiei europene. Cea mai dinamică perioadă din istoria românilor, care le-a adus stat modern, întregit şi european, a trecut peste oraş ca apa peste mâl, lăsându-l în aceeaşi stare hibridă, de loc unde periferia Levantului maimuţăreşte Occidentul.

Nu doar evocările ilustre mărturisesc un Bucureşti încremenit în declasare, ci şi impresiile vizitatorilor din lumea civilizată trădează dezgustul şi dispreţul. Studenţi sau expaţi, turişti sau călători de afaceri, oameni de toată mâna, de orientări, vârstă ori educaţie diversă, atunci când se exprimă deschis, sunt unanimi în a observa hidosul unui oraş de blocuri comuniste, unde clădirile vechi stau să se prăbuşească, privirea e împăienjenită de cabluri, maşina are întâietate în faţa persoanei, iar traficul rutier este o plagă: un oraş urât, deseori mizerabil, fără stil şi fără noimă, neprietenos cu locuitorii, care n-are ceva de oferit şi unde se trăieşte incomod.

Oare şi bucureştenii îşi percep oraşul în acelaşi mod ? Cei mai mulţi, probabil că nu. Este şocant să observi modul rutinat în care se preling pe lângă ziduri sau merg pe carosabil din ca