Tare impresionată pare că a rămas Europa ascultând Loreen: Euphoria, piesă ce s-a arătat mai tare şi decât sârbii (care au sunat bine de tot) şi decât băbuţele rusoaice (care, în treacăt fie spus, mie mi s-au părut delicios de “proaspete” într-un festival pe alocuri uşor “coclit”).

Şi tare mâhnită a fost România că Mandinga nu a intrat barem în şirul primilor cinci, deşi trupa a făcut un show bun iar piesa era, chiar dacă uşor banală şi orchestrată la minimul sindical, şlăgăroasă… deci comercială. Sigur, Costi Ioniţă este, cel puţin în materie de Eurovision, probabil cel mai serios (şi mai discret) producător de la noi… dar haideţi să vedem puţin cam ce înseamnă festivalul ăsta pentru suedezi versus români.

In Suedia, Eurovisionul (sau Melodifestivalen) este o reală isterie naţională.

Regulile de intrare în finală sunt complexe (există o competiţie clasică dar şi una pe web), iar finala naţională este precedată de 4 semifinale care se ţin in diferite oraşe, de fiecare dată în faţa a mii de spectatori plătitori. Totul se dă în direct pe canalul 1 al televiziunii şi realmente toată lumea vorbeşte despre concurenţi şi şansele lor.

In 2012 s-au înscris în preselecţia naţională suedeză aproape 3500 de piese.

Toate melodiile care ajung în finala naţională sunt zdravăn (aş spune chiar “crunt”) promovate la radio. Se fac chiar clasamente care vorbesc despre cât de cerută a fost fiecare piesă de ascultători. Jurizarea finalei naţionale se face nu doar naţional, iar căştigătoarea selecţiei suedeze este difuzată în mega heavy rotation pe cele două posturi naţionale private, dar si pe unele canale publice.

Cât despre Loreen (de fapt, Lorine Zineb Noka Talhaoui), ea este o suedeză născută la Stockholm din părinţi marocani şi, chiar înainte de Eurovision, era deja cunoscută din niscaiva show-uri tv.

Adăugăm la asta că muzica este principala