Dacă nu ar fi fost iminent un război al Rusiei cu Franţa lui Napoleon Bonaparte, negocierile de la Hanul lui Manuc, în 1812, ar fi continuat până când graniţa Principatului Moldovei s-ar fi oprit la Siret. Aşa afirmă cei mai mulţi dintre istoricii care au studiat perioada aceea de câteva luni, în care, cu 200 de ani în urmă, fără ca românii să aibă vreo vină, s-a hotărât tăierea trupului Moldovei în două şi despărţirea fraţilor de fraţi. Singura noastră vină a fost că eram la mijloc, între două imperii hrăpăreţe. Şi-atât.
Generalul Kutuzov, cel care a condus negocierile din partea Imperiului ţarist, se spune că ar fi declarat, în acele zile: "Nu voi lăsa românilor decât ochi ca să plângă!". Nici chiar turcii nu înţelegeau ura cu care acţionau ruşii... Nicolae Iorga transcrie, în "Basarabia noastră" (lucrare tipărită la 100 de ani de la evenimente, în 1912), o declaraţie deconcertantă a Marelui Vizir de Rusciuc, dinaintea lui Langeron: "E ruşinos ca ruşii, care stăpânesc un sfert al globului, să se certe pentru o palmă de pământ, care nici nu le este folositoare"... Folositoare sau nu, prin Tratatul de pace ruso-turc de la 16/28 mai 1812, ruşii şi-au adjudecat Basarabia, iar o sută de ani mai târziu, sfidând orice lege a bunului simţ diplomatic, sărbătoreau, la Chişinău şi-n toate oraşele pământului furat, această anexare a unui teritoriu românesc.
Eugen Simion: "Istoria nu e o zeiţă nepătată"
Cu o sută de ani în urmă, România marca şi ea centenarul cu steagurile în bernă şi cu o serie de acţiuni de protest, sub egida Ligii Culturale, conduse atunci de Nicolae Iorga. După încă o sută de ani - şi alte câteva meandre ale istoriei - Liga Culturală a Românilor de Pretutideni (continuare în spirit a celei de acum un veac) a organizat de asemenea o serie de manifestări pentru comemorarea raptului Basarabie. Acţiunile au început pe 13 mai, la
