Am în mână o carte din 1929 a unui doctor-profesor universitar, C.D. Severeanu, care se numeşte “Din amintirile mele”. Adevărat document al vremilor trecute, n-o poţi lăsa din mână şi afli lucruri care te întristează, te bucură, te amărăsc, te uimesc.
Aşa că citesc şi mă opresc la întâmplare.
“Cum erau străzile altădată în Bucureşti 1850”
Păi, erau. Mersul pe străzile bucureştene era un adevărat calvar, pentru ca erau nepavate sau pavate prost. Şi atunci când era timp ploios erau noroi, băltoacă lângă băltoacă, gropi. De aceea se puneau scânduri, ca să treci pe punte. Asta când ploua. Când era arşiţă de vară, era praf. Doamne, ce praf! De te orbea.
Lucrătorii pavagii erau aşa de proşti, că nu ştiau să aşeze pietrele una lângă alta, şi atunci puneau podele de lemn. De aceea şi numele Podul Mogoşoaiei, Podul Târgului de-afară, adică bătrâna Calea Moşilor, Podul Beilicului – Calea Şerban Vodă – numele venea de la un obicei. În acest loc venea turcul să-ncaseze tributul pe care-l plătea ţărişoara nostră sultanului, şi el se numea Beilic.
După 1850, românii s-au mai deşteptat, au văzut ce greu se merge pe podurile de lemn, şi-atunci au umplut şanţurile cu pământ şi au pavat cu piatră. Povestea doctorului Severeanu, care de fapt e amintire, acum mi se pare amuzantă, dar atunci?
S-a pavat întâi Podul Mogoşoaiei, adică importanta Calea Victoriei de astăzi.
Şanţurile s-au umplut cu pământ. Pământul s-a luat de pe Strada Sevastopol. De ce se numea aşa? În 1855, cu ocazia războiului din Crimeea, armatele aliate, trecând pe-acolo, s-au înfundat în gropi cu noroi şi apă şi se luptau soldaţii să biruiască, aşa că în glumă au numit Strada Sevastopol; cu timpul, primăria l-a acceptat ca nume oficial.
E vorba că pe toate străzile s-au umplut şanţurile – cu pământ luat de la marginea oraşului, unde au rămas celebrele gropi până mai
