Dacă Bute îşi păstra centura, ne obişnuiam cu ideea că avem box.

După KO-ul de la Nottingham, un membru de vază din staff-ul lui Bute a remarcat, în faţa camerelor TV, că “românii s-au obişnuit prea mult cu victoriile”. Trebuie să se obişnuiască şi cu înfrîngerile. E vorba de acelaşi personaj care, în ajunul meciului cu Froch, îi redescoperea uluit pe englezi ca fiind un popor “diform” şi unilateral dezvoltat, “văd numai băutură”. Concetăţenii lui Froch, se înţelege, nici nu-şi pun problema victoriei sau înfrîngerii, ei fiind cam distruşi din capul locului.

Apoi omul din staff, Rudel Obreja, a continuat cu năduf: “Văd ce potenţial are ţara noastră şi îmi pare rău că n-avem sînge!”. Obişnuinţa cu victoriile reprezintă un reproş nemeritat. Tocmai pentru că nu sîntem obişnuiţi cu victoriile, le exagerăm, le romanţăm, le înrămăm. Şi la fel procedăm şi la înfrîngeri, degrabă exigenţi cu sportivii sau sporturile în care, de regulă, nu investim decît praful de pe tobă.

Tocmai pentru că nu sîntem obişnuiţi cu victoriile din box, Lucian Bute a ajuns portdrapel în sportul profesionist, care nu ţine cont de drapele. Calitatea lui de cetăţean român însă ne dă dreptul să ascultăm imnul la o gală din Nottingham, Anglia. Şi chiar fără imn, chiar fără drapele, e de-al nostru şi nu putem altfel decît să ne bucurăm cînd învinge şi să ne întristăm cînd pierde.

Dar victorii în box, în afară de ale lui, numărăm prea puţine ca să ne distreze KO-urile. Avem potenţial, tot ce-i posibil, după cum afirma mai sus Rudel Obreja. El ştie. Conduce Federaţia Română de Box de opt ani. Ultimul medaliat olimpic a fost Ionuţ Gheorghe, la Atena, în 2004. La Londra, România a calificat un singur pugilist, pe Bogdan Juratoni. Cu medalie sau fără, după JO, va fi livrat la profesionism, către clubul canadian Interbox.

Avem potenţial? De unde să ştim? În loc să creştem sportivi,