Lucian Bute a fost invins intr-un mod umilitor de Carl Froch.

Cat timp castiga meci dupa meci si avea lumea la picioare, Bute nu mi-a cucerit atentia si nu l-am putut privi ca pe un motiv de mandrie sau bucurie clasic romaneasca.

Abia din momentul in care l-am vazut umilit de Froch si calcat in picioare de majoritatea comentatorilor, Lucian a devenit un personaj interesant.

Cristian Mungiu de cealalta parte nu a facut decat sa confirme la Cannes, prin cele doua extraordinare premii pe care le-a castigat cu al sau "Dupa dealuri", ca este un mare regizor si un fantastic om de film. Prin premiile luate si in acest an isi confirma valoarea recunoscuta in 2007 cu Palme d'Or primit pentru "4 luni, 3 saptamani si 2 zile".

Cristian Mungiu nu mai are ce sa demonstreze, este obligat de acum doar sa isi reconfirme, daca se poate, valoarea. El se poate apuca la fel de bine insa si sa faca filme comerciale, nu doar fineturi pentru gusturile rafinate ale francezilor.

Cristian Mungiu poate cuceri si Hollywood-ul, dar nu mai are nicio provocare majora in cariera. Pentru ca si-a afirmat valoarea si a reusit sa obtina confirmarea si reconfirmarea ei. Nu e deloc putin lucru si nici nu inseamna ca de acum se poate retrage. Sau ca nu se poate face de ras.

Dar Cristian Mungiu a obtinut un titlu care, aproape orice ar face, ii ramane atribuit pe viata. Nu trebuie sa se lupte luna de luna si an de an pentru el. Cristian Mungiu ne-a castigat respectul, dar admiratia in cazul lui e o chestiune de gust. Poate sa iti placa sau nu filmele sale, temele si modalitatea prin care le exprima in forma finita.

Il gasesc insa pasionant si infinit mai atractiv pe Lucian Bute si a sa decadere spectaculoasa. Nu sunt un expert in box, ca majoritatea celor care si-au dat cu presupusul despre infrangerea sa si viitorul pe care