Pentru cine cunoaşte personalitatea lui Nanni Moretti, preşedintele juriului celei de-a 65-a ediţii a Cannesului, e limpede că jurizarea s-a desfăşurat oarecum asemănător cu meciul cardinalilor din "Habemus Papam"! Adică cel care a condus tot jocul a fost "Nanni", care a făcut din palmares un mixtum compositum de premii "mai presus de orice bănuială" şi de premii marcate de o subiectivitate dezlănţuită… Iată faptele, adică filmele şi premiile. Pentru că restul cum spunea chiar Moretti, citând cântecul lui Dalida , restul nu înseamnă decât parole, parole...
Palme d’or: "Iubire", de Michael Haneke. Am scris pe larg, săptămâna trecută, despre acest film tulburător. Voi spune doar că austriacul Haneke intră acum în clubul foarte select al cineaştilor care au două "Palme" la activ şi că regizorul a urcat pe scenă împreună cu cei doi splendizi octogenari: Emmanuelle Riva şi Jean-Louis Trintignant (regulamentul prevede că premiile de interpretare nu pot merge la actorii din filmul distins cu Palme d’or). A fost, aşadar, una dintre ediţiile festivalului la care cel declarat "marele favorit" a fost declarat şi câştigător, deci o Palme d’or fără surprize.
Surprizele încep după. Absolut nimeni nu se aştepta, nici chiar cei mai excentrici pariori, ca al doile premiu ca importanţă, Marele Premiu (Le Grand Prix), să meargă la un film plasat în coada tuturor clasamentelor, dar care are marele merit că vine din Italia, iar Nanni Moretti a fost hotărât să le facă italienilor o bucurie, ceea ce a şi reuşit! "Reality", al lui Matteo Garrone o comedie tristă, ieşită din mantaua "Bellissimei", despre un napoletan al zilelor noastre care îşi pierde uzul raţiunii, convins că "are talent" şi că trebuie să fie selectat la Big Brother , e mult sub nivelul filmului despre Mafie, de acum câţiva ani, "Gomorra", al aceluiaşi Garrone (distins, şi atunci, tot cu un Grand
