”Umilință supremă!”, ”Sfârșitul carierei!”, ”Coșmar financiar”, ”Deziluzie”… Sunt câteva dintre cuvintele și sintagmele din titlurile care au însoțit înfrângerea lui Lucian Bute, prin KO, în fața lui Carl Froch. Singurul care s-a rezumat la un comentariu decent a fost chiar cel care ar fi urmat să-i fie adversar dacă Bute l-ar fi învins pe Froch, Andre Ward: ”Ahh. Iată că și Bute poate să piardă”. E reacția unui campion care înțelege că, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu s-ar putea să ajungă și el să se ridice cu greu, împleticindu-se și încercând să-și mențină echilibrul cu ajutorul corzilor ringului.
Da, Bute și staff-ul lui tehnic au greșit total abordarea meciului cu Froch. O greșeală pe care, personal, mi-e greu să mi-o explic. Pentru că nu era stilul lui Bute de ”a sta la bătaie”. Probabil (spun probabil) a fost teama de a nu aștepta o decizie la puncte pe terenul adversarului. Poate și o supra-evaluare a forțelor proprii. Poate presiunea de a învinge într-o manieră categorică, pentru a termina definitiv cu orice contestări. Poate toate acestea la un loc și multe altele mai puțin știute. Cert este că nu a fost stilul lui Bute. Cel care și-a învins mai mereu adversarii, în special în prima parte a carierei, mai mult prin inteligență, nu prin forță. O singură dată ”a mai stat la bătaie”, cu Andrade, și acest lucru a fost pe punctul de a-i fi fatal. Și asta, după ce în primele 11 reprize adunase un avantaj decisiv. După acel meci, Lucian a dat de înțeles că și-a învățat lecția. Și, în următoarele întâlniri a respectat-o. Apoi, a venit acest meci cu Froch. O altă lecție. Mă rog, de pe margine e mai ușor de comentat și ”dat cu presupusul”.
Probabil că vor veni și alte analize tehnice, după ce lucrurile se vor mai liniști. Bute și-a asumat continuarea carierei. Probabil va mai avea șansa să ridice centuri mondiale deasupra capului. Poate chi
