La Sibiu plouă. Cine a mai fost la Festivalul Internațional de Teatru în anii trecuți știe că ăsta e unul dintre cele mai rele lucruri care se poate întîmpla. Deocamdată, cu toată toamna asta de vară, spectacolele de stradă nu s-au anulat. Oamenii se zgribulesc sub pelerinele de ploaie, dar entuziasmul rezistă. Plouă afară, plouă și pe scenele indoor. Sînt atît de multe spectacole în care plouă / se vorbește despre ploaie încît nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva ploaia de pe scenă a atras-o pe cea din oraș sau invers. Știm de la Vlad Mugur că pe scenă nimic nu este întîmplător și de la Andry Zholdak că o situație scenică poate genera efecte în realitate. Probabil nu este întîmplător nici faptul că cel bun spectacol din primele trei zile de festival a avut ca decor o... ploaie care nu a contenit decît pentru un minut în aproape două ore de performance. Poate că tot ploaia i-a adus și Cristinei Flutur premiul de interpretare feminină de la Cannes (alături de Cosmina Stratan). Cert este că atunci cînd vestea a ajuns la teatrul din Sibiu, unde Cristina este angajată, ploua. Nu îmi mai amintesc dacă plouă în Viața cu un idiot, spectacolul în care am văzut-o prima dată pe Cristina Flutur, dar îmi amintesc una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste făcute pe o scenă: Soțul (Florin Coșuleț) se întoarce acasă cu o sticlă de lapte și o vede pe Soție (Cristina Flutur) sărutîndu-se cu Idiotul (Cătălin Pătru) în casa din sticlă. Bate la ușă cu disperare, din ce în ce mai tare, ținînd sticla de lapte în mînă, iar ea, de partea cealaltă, plînge în hohote. După un timp în care tensiunea se acumulează pînă la prefigurarea exploziei, replica ei cade dureros: Iubitul meu, iartă-mă, nu te mai iubesc. O declarație postfactum, sfîșietoare în inutilitatea ei. Soția ia chitara și cîntă cu Thom Yorke : I'm a creep/ I'm a weirdo/ What the hell am I doing here? / I don't belo