Românii par că nu vor să treacă mai departe. S-ar putea crede că iubesc ambiguitatea, că le plac apele tulburi. Ne-a învăţat, pasămite, istoria cu ele, iar acum nu le mai dăm drumul să curgă la vale. Întâmplarea cu reînhumarea poetului Nyírő József (1889-1953), petrecută la douăzeci şi doi de ani de la revoluţie, pare să o demonstreze cu prisosinţă.

Suntem deranjaţi de fasciştii altora, dar pe ai noştri îi ţinem, bine mersi, la mare fală şi respect. Cunosc o mulţime de oameni care pun faptele lui Zelea-Codreanu pe seama purităţii de ideal şi a tinereţii, ştiu inşi cărora Carol al II-lea le stârneşte admiraţie (fiindcă era iubitor de cultură şi încurajator al industriei româneşti), iar mulţi dintre compatrioţi văd în mareşalul Ion Antonescu bravul militar dornic de reîntregirea patriei, slăvindu-l cu sinceritate. Cu toate acestea, primul a fost arestat pentru crimă şi a patronat crimele legionare, al doilea a fost primul dictator din fruntea României, iar al treilea a patronat pogromul ieşean şi holocaustul din Transnistria.

Sunt oameni care confundă patriotismul şi dragostea faţă de ţara noastră cu naţionalismul, dar exact în numele acestui ideal - cu destule corespondenţe la alte popoare - resping reacţiile similare la membrii altor comunităţi. Ce ţie nu-ţi place însă e mai bine să nu-i faci nici altuia, după cum, cu dreptate, spune un proverb vechi al nostru. Să nu judecăm cu ocaua măsluită, altminteri spus.

Degeaba a adoptat România legi care condamnă negaţionismul în materie de Holocaust şi pe adoratorii extremismului motivat prin dragostea faţă de propria naţiune. Opţiunea condamnată se lăfăie pe toate gardurile, ca să zic aşa, şi e suficient să treci pe străzile unui mare oraş de provincie, precum Clujul, pentru a vedea că stencil-urile unui grup ce s-ar dori de avangardă artistică actuală includ, alături de teme de int