Mă-ntâlnesc cu prieteni cu care n-am mai vorbit de-o vreme. N-apuc să zic prea multe, că mă-ntreabă dacă am cont pe feisbuc, ca să vorbim mai multe. Le spun că n-am. “Aha, deci cu exişti”. Da, zic, nu exist. Un fost coleg de-al meu de la un job neînsemnat mă-ntreabă şi el dacă mă poate întâlni pe feisbuc. Îi zic, de la juma de metru distanţă, că n-am cont pe feisbuc şi nu intenţionez să-mi fac unul. “Nu ai cont pe feisbuc?”, mă-ntreabă cu ochii beliţi, de la juma de metru distanţă. Îi zic că nu, la care el m-anunţă ritos că nu exist. Bine, hoki, doki! La ce bun, oricum, să exist?

Cred că fata mea e singura care crede că exist, într-o lume care nu mă mai crede nimeni că exist, nici dacă stau lângă ea la câţiva centimetri distanţă, iar fata mea mă crede că exist, doar pentru c-o iau în braţe mereu iar ea nu e suficient de mare încât să-şi facă un cont pe feisbuc. Oricum, am luat decizia s-o las să-şi facă unul, fie pe feisbuc, fie pe orice altă reţea de socializare atunci când o să facă optişpe ani. Exemplul ăsta îl urmez de la Obama, nu am decis io asta, personal, cu de la mine putere. Aşa face el cu fetele lui. Dacă Obama crede că e bine să ai cont pe feisbuc atunci când faci optişpe ani (sau poate 21?), atunci şi io cred la fel. Paranoică cum sunt, nu mă pot obişnui cu gândul că cineva mă urmăreşte zilnic, îmi ascultă convorbirile, îmi citeşte meilurile, ştie chiar şi ce discutăm în casă, mai ales că legea Big Brother, cum a fost numită, e în legalitate, nu mai deranjează pe nimeni. Sunt mulţi care zic “n-au decât să mă asculte, nu am nimic de ascuns şi să mă pupe toţi dacă stau şi-mi ascultă mie telefoanele”. Bine, dar eu pur şi simplu nu vreau asta! Mă deranjează că mi se stochează convorbirile telefonice cu jumătăţile de an, meilurile la fel, că orice rahat pe care-l spun poate fi considerat o tragedie naţională, o ceva împotriva căreia toată lumea treb