Exact, dar exact când să înceapă meciul lui Bute cu Froch, am oprit radioul. Noaptea îmi place să ascult, nu să privesc, dar de data aceasta n-am avut curajul să o fac. Numai că de ce mi-a fost frică n-am scăpat, mi-a apărut vocea crainicului în vis şi mi-a comunicat rezultatul. Primul lucru pe care l-am făcut dimineaţa a fost să dau drumul la radio. Vocea din vis nu mă minţise. Zău că mi-a venit să turbez de ciudă. O bună parte din cei 97 de pumni încasaţi de Bute i-am simţit în capul meu.

Nu-l cunosc personal pe flăcăul din Galaţi, victoriile sale de pînă la meciul de săptămâna trecută nu m-au mişcat prea mult, le socoteam ale lui şi mai puţin sau deloc ale mele, ale românului care sunt, vreau să spun. Înfrângerea din noaptea de sâmbătă a devenit dintr-odată şi a mea. Deşi meciul a fost corect, rezultatul mi s-a părut nedrept. Un golan de-al gentlemenilor îl snopise în bătaie pe un gentleman al golanilor. Taman când aveam ocazia de-a le dovedi că suntem chiar aşa cum îi numesc ei pe unii dintre noi, ne-a apucat domnişoreala, comportându-ne ca la pension.

În general, îmi sunt simpaticii englezii. De data aceasta însă, aproape că i-am urât. N-am nimic să le reproşez. Nici lui Lucian Bute. Nu mă întrebaţi de ce, dar a fost dorinţa mea de a-i lua de pe umeri o parte din povara înfrângerii. Din suferinţa ei, mai bine zis. Cum bine se ştie, noi, românii, cam suntem învăţaţi cu înfrîngerile, iar ei, britanicii, cu victoriile. Cred că de la asta a venit durerea pe care am resimţit-o, nu de la pumnii bătăuşului din Nottingham. Nu Lucian Bute, ci logica mereu strâmbă a acestei situaţii e de vină. Lua-o-ar mama dracului de logică!

În acelaşi sfârşit de săptămână, un poet fascist se întoarse din Ungaria sub formă de cenuşă pentru a-şi găsi cică liniştea în pământul din care s-a născut. O zi mai târziu, ieşi şi fumul, deşi logica, iarăşi logica, îndrăgi-o-ar