Poezia lui Tudor Vianu este, într-o mult mai mare măsură decât aceea a unor G. Călinescu, Perpessicius sau Vla­di­mir Streinu, o poezie „de duminică“, prac­ticată ocazional, în momente de des­tindere a spiritului sau de nelinişte lăuntrică. Nu pare scrisă în primul rând pentru ea însăşi, deşi, fireşte, ideea de gratuitate nu-i e străină. Aceasta nu-i scade nimic din valoarea de document uman şi literar. Fără să atragă atenţia în chip special prin viziune ori prin scrii­tură, poezia lui Vianu interesează prin faptul că este parte – fie şi marginală – din opera unui mare creator de cultură. Însă, oricât de elaborată, oricât de im­preg­nată de livresc, oricât de bogată le­xical ori de meşteşugită ca sintaxă, aceas­tă poezie nu are şanse con­si­de­ra­bi­le să iasă din umbra în care însăşi ope­ra esteticianului şi a filosofului Tudor Via­nu a aşezat-o cu firesc şi discreţie. Ca elev de liceu sau ca student, Vianu frecventează cenaclurile de poezie bu­cu­reş­tene, mai cu seamă pe acela patronat de Macedonski; mai departe însă dru­mul său va fi, cum ştim, altul: îl va fi în­­depărtat de scrierea poeziei, cred, nu atât traseul său academic, cât intuiţia lipsei unei vocaţii excepţionale pentru creaţia lirică. Nostalgia va rămâne, totuşi.

Pentru eruditul Vianu, poezia ţine de benignele „păcate ale tinereţilor“ – la care va reveni, incidental, în anii ma­tu­ri­tăţii, practicând o scriitură cu aspect cla­sicizant, din care răzbat ecourile unui simbolism îmblânzit şi influenţe (trădate de structuri textuale uşor re­cognoscibile) dinspre Ion Pillat, Blaga, Philippide ori Arghezi, prea puţin din­spre Ion Barbu. Subtilul exeget barbian compune o agreabilă „poezie leneşă“, poa­te că voit „leneşă“, cu miză în primul rând afectivă. E probabil o formă de evaziune pe care aulicul profesor de estetică şi-o îngăduie din timp în timp, o posibilitate de exersare a libertăţii in­t