Cînd a fost lansat în politica mare, MRU avea o anumită strălucire. Fie pentru că era o soluţie inedită la acel moment, fie pentru că atingea bine cîteva fantasme politice de genul “tînăr”, “specialist”, “cultivat”.

Acum, la momentul la care îşi lansează alternativa de reciclare a PDL în ceva mai curat, MRU pare doar o fantomă obosită, cu discurs plat şi fără nimic personal. MRU cere ezitant participarea PDL şi a partidului de dreapta (??) care ar fi UDMR şi îi ameninţă neconvins pe traseiştii care l-au dat jos că va investiga motivele pentru care au făcut-o (de parcă ar exista vreun mister).

Ce s-a întîmplat între timp?

Desigur, faptul că a pierdut puterea. Chiar dacă acest eveniment a luat prin surprindere şi opoziţia de atunci, pierderea mandatului înseamnă o diminuare enormă a puterii şi statutului fostului premier. Cum plecase de pe o poziţie destul de arogantă faţă de PDL şi în general, iar la SIE renunţase un pic prea sigur de succesul său politic, ajustarea nu putea fi decît dură.

POziţia de premier era ideală pentru a recicla în jurul lui puterea actuală, îmbinînd deţinerea guvernării cu posibilitatea de a face o oarecare opoziţie faţă de guvernarea anterioară şi PDL, care urma să fie introdus pe uşa din spate. Funcţia de premier ar fi dus la precipitarea, la concretizarea puterii nominale insuflate de preşedinte.

Însă pierderea mandatului a accentuat mult exact această slăbiciune majoră a tuturor celor care s-au bazat pe puterea preşedintelui şi au rămas paraleli cu PDL: preşedintele şi PDL au evoluat în tandem, au crescut şi s-au bazat reciproc unii pe alţii (sigur, cu dominarea personală cunoscută), dar în timp ce PDL e o structură care îşi poate reveni din faza politică neplăcută de acum, declinul puterii preşedintelui e inexorabil, pe măsura apropierii de sfîrşitul mandatului. O repoziţionare a preşedintelui datorată