Cristian Mungiu a urcat din nou pe Everestul cinematografiei europene, câştigând din nou un premiu important după “4,3,2…”, ceea ce demonstrează că primii paşi pe covorul roşu de la Cannes nu au fost o întâmplare. Paradoxal, cel mai bun regizor român al momentului a avut parte de mult mai puţină mediatizare în comparaţie cu, să zicem, campionul de box Lucian Bute, pentru a nu mai vorbi de Eurovisionul “Fecioarei” Elena de la Mandinga. Mungiu a rămas “după dealuri”, în spatele camerelor de luat vederi, în timp ce fiecare vântătaie a lui Lucian Bute a fost filmată din cele mai îndrăzneţe unghiuri. Fiecare merita partea lui de glorie, merită lăudat curajul lui Bute de a-şi apăra onoarea după ce a pierdut în aşa hal încât şi el a rămas uimit cu britanicul Carl Froch, e de admirat zbaterea geopolitică a Mandingăi la Baku, dar parcă şi Cristian Mungiu merita mai multă problematizare. Explicaţia ne-o oferă poate chiar Cristian Mungiu într-un interviu acordat cu puţin timp înainte de premiul de la Cannes.
“În România s-au închis cinematografele vechi cu un singur ecran, iar audienţa la filmele româneşti aproape a dispărut complet. Este un lucru obişnuit ca un film american nou să atragă peste 100.000 de spectatori în cinematografele din România, în timp ce cele mai multe filme româneşti adună mai puţin de 10.000 de spectatori pe titlu. Tinerii preferă să descarce filme de pe internet, în timp ce spectatorii maturi nu mai merg la cinema, preferând să se uite la televizor. Credinţa tinerilor este aceea că filmul înseamnă divertisment – ei nu acordă niciodată şansă unui alt film în afara peliculelor americane şi, prin urmare, orice altceva este doar ciudat pentru ei. Presupun că publicul român pentru filmele de artă este pierdut pentru totdeauna. Filmele noastre au mai multe şanse să atragă spectatori în afara României”.
De acord, aşa cum am mai scr
