Viteza ameţitoare de intervenţie, atât pe orizontala, cât şi pe verticala guvernării, arată că adevăraţii PSD-işti şi Dan Voiculescu, aflaţi în spatele lui Ponta, au ochiul câmpului, interese precise şi puţin timp la dispoziţie.

Când se află în opoziţie, toate partidele promit marea cu sarea din dorinţa de a câştiga cât mai multe voturi prin care să ia puterea. Cu atât mai mult în România, unde numeroşi vo­tanţi naivi, prizonieri ai statului, tot speră în miracole de la o zi la alta sau măcar în ceva chilipiruri de campanie, fără să fie deprinşi să evalueze promisiunile şi să pună întrebarea simplă „de unde banii?“. Pe un mare panou electoral, de pildă, USL clamează: „Ei v-au lu­at, noi vă dăm înapoi“. Însă de unde banii? Observăm că reîntregirea salariilor bugetare nu s-a făcut „imediat“, cum anunţa Ponta îna­inte de a fi premier, ci se va face în etape şi, în realitate, banii daţi înapoi nu vor fi decât hârtii fără valoare, generate conjunctural prin inflaţia „controlată“ de BNR. Aşadar, de la vorbele înaripate în opoziţie la faptele terestre de la guvernare e cale lungă, iar realitatea din visteria ţării, conectată fatal cu turbulenţele europene (invocate abia acum de Ponta şi ai lui), nu lasă o prea mare marjă de manevră.

Când se află în opoziţie, toate partidele acuză virulent politizarea, arătând, pe bună drep­ta­te, cu degetul spre clientela care este înscă­u­nată în posturi nu pe criterii de competenţă, ci ca mod de recompensare a unor servicii aduse sau ca angajament pentru serviciile ce urmează a fi aduse unor reţele influente din partid. Dar primul lucru pe care un partid îl face când ajunge la putere este să-şi adune oştile flămânde şi să le îndestuleze cu posturi de la buget. Despre stat ca „monedă“ politică vorbeşte Francis Fukuyama într-un articol pu­blicat chiar în acest număr al revistei 22, re­ferindu-se la Grecia, dar parcă are în