„Aveam cinci ani şi eram al naibii de ocu­pată“, scrie la un moment dat au­to­rul/naratorul/personajul central din Exu­vii, într-o autoproiectare ce va iniţializa, ca de atâtea ori în paginile cărţii, o des­crie­re meticuloasă a experienţelor tre­cu­te. Puse la timpul lor, cu utilizarea im­per­fectului ce implică repetiţia (ori mă­car predilecţia) şi aduce o undă nos­tal­gi­că, aceste experienţe nu au nimic ieşit din comun, pe conturul lor real. Fetiţa care trăieşte în scrisul femeii care va fi nu traversează întâmplări nemaivăzute; şi biografia ei „exterioară“ seamănă mult cu a celorlalţi copii dintr-un oraş sau orăşel românesc al cărui nume nu va apărea pe parcursul „romanului“. Pun romanul între ghilimele fiindcă este încadrarea, convenţională, de pe pa­gi­na de gardă a Exuviilor; dar şi pentru că nu e mai nimic romanesc, în sensul tare al termenului, în această carte a me­moriei „cu mii de aripioare“ şi a unui lim­baj atât de personal.

Ca şi Mircea Cărtărescu (autor cu care a fost frecvent comparată de critici, deşi diferenţele sunt mai importante de­cât similitudinile), Simona Popescu face din decorul sărac şi cenuşiu, proletar-industrial al comunismului autohton, în care se înscriu existenţa copilului şi via­ţa lui de familie, fundalul unui fabulos univers interior. Acesta se naşte foarte devreme, la primii ani, şi va fi apoi ex­plo­rat minuţios, într-o autoscopie ce sus­ţi­ne procesul scrierii. La Cărtărescu, în Nostalgia şi în Orbitor, avem un imaginar în expansiune, aproape autonomizat în ra­port cu un subiect care îl „taie“ rar, nicio­dată decisiv. Materia viziunii de­bor­dea­ză peste structura prozei. În Exuvii ve­dem, dimpotrivă, cum senzorialitatea şi hiperluciditatea trasează în materia amin­tirilor şi în corporalitatea lor cu­loa­re adânci pe care cartea avansează şi eul se devoalează. Finalul este cunoscut: este identitatea scriitoarei car