Este oare Bucureştiul suficient de conştient de ceea ce se întâmplă în jurul său? Nu cred că şi-ar permite nimeni să nege faptul că în laboratoarele diplomaţiei româneşti există minţi lucide şi un nucleu de oameni care-şi dau seama că (r)evoluţiile din Europa şi Asia se joacă, pentru state ca România, după principiul „totul sau nimic". Şi mai ales că ele se joacă ACUM. Dar este factorul politic, de care depinde în final orice decizie de ordin strategic, suficient de orientat în teren şi suficient de responsabil pentru a pune corect accentul pe mizele esenţiale care vor construi viitorul acestei ţări?

Dacă pornim de la cuvintele-cheie „Asia", „UE", „energie" şi „Rusia", indiciile peste care dăm ne vor catapulta inevitabil în spaţiul neregulat al dilemei - facem sau nu ceea CE trebuie şi, mai ales, CUM şi CÂT trebuie? Astfel, vom găsi, pe de o parte, preocupări ale diplomaţiei de la Bucureşti demne de toată lauda, asezonate chiar cu un set de paşi iniţiali, indubitabil concreţi. Dar dacă ne adâncim cercetarea după ce am decopertat acest prim strat, bruma de entuziasm este foarte probabil să se desumfle.

Zilele astea, guvernele din toată lumea, investitorii globali, media internaţională, think-tank-urile şi alte grupuri de analiză privesc ţintă şi fac calcule cu privire la evoluţia economică a Chinei, după ce ritmul de creştere al acesteia a transmis primele semnale că s-ar putea sufoca sub propria-i greutate.

Ce-i drept, momentul fusese anticipat de ceva vreme, aşa că pieţelor şi cancelariilor din toată lumea le-a rămas de acum încolo „doar" să ghicească pe care cale o va apuca Beijingul, expus în faţa unei duble provocări: să-şi protejeze acumulările din ultimele aproape două decenii şi să menţină un ritm de dezvoltare conectat, ca viteză şi volum, la presiunile care derivă din nevoile şi aşteptările interne (ale populaţiei, ale firmelor, ale statu