Aflată în căutarea obsesivă a unui „Emi­nescu actual“, exegeza eminesciană din România postcomunistă s-a înde­păr­tat de Luceafărul, dând curs, probabil, unor pulsiuni demitizante în raport cu o ca­podoperă hipercanonizată. De la ex­ce­se­le mitizării până la căderea în ex­tre­ma cealaltă n-a mai fost, prin urmare, decât un pas, făcut deja în sintezele is­to­riografice ale lui N. Manolescu (2008) şi Mihai Zamfir (2011), pe urmele lui I. Ne­goi­ţescu. Însă recenta propunere de re­con­textualizare şi reinterpretare avan­sa­tă de Gisèle Vanhese arată că marele poem testamentar e departe de a-şi fi epui­zat resursele, iar o privire avizată din afara sistemului literar autohton era mai mult decât necesară. Reunind, într-o versiune remaniată şi într-o compoziţie coerentă, mai multe studii publicatede-a lungul a două decenii şi jumătate în periodice şi volume colective din Ita­lia, Franţa şi România, cartea a apărut cu sprijinul Facultăţii de Litere şi Fi­lo­zo­fie a Universităţii UNICAL din Cosenza, unde autoarea italo-belgiană – pro­fe­soa­ră de literatură română şi comparată – a creat în ultimii ani o tânără şi activă şcoală de românistică. Varietatea pre­ocu­pă­rilor sale în acest domeniu e apre­cia­bilă, vizând atât personalităţi „canonice“ precum Eminescu sau Lucian Blaga, cât şi repere interculturale europene precum B. Fondane, Panait Istrati sau Paul Celan. Portret d‘un dieu obscur datorează mult viziunii unor Rosa del Conte sau Petru Creţia şi sugestiilor oferite, încă din anii ‘80, de către Luisa Valmarin. Întâmplarea face să citesc acest volum la puţină vreme după ce am parcurs o stră­lucită abordare hermeneutică a tex­telor lui Cioran realizată de francezul Nicolas Cavaillès cu instrumentele cri­ti­cii genetice. Aceleaşi instrumente filolo­gico-hermeneutice sunt testate, cu suc­ces, şi aici, cu precizarea că nu avem de-a face cu un academism steril, ci cu