Cronicar de cursă lungă, prinsă de mult timp în munca solicitantă de cer­nere a valorilor literare de astăzi, Bian­ca Burţa-Cernat se distinge în paginile publicaţiilor în care semnează prin si­gu­ranţa delimitărilor şi precizia verdic­tu­lui, întotdeauna argumentat minuţios. Stilul său fin şi disociativ se exercită, cu o insistenţă evidentă, în discutarea au­toa­relor contemporane, cu dorinţa măr­tu­risită de a contrabalansa astfel nea­ten­ţia colegilor bărbaţi. Prin câteva inter­ven­ţii din ultimii ani asupra „mansfiel­dia­nismului“ prozatoarelor din anii ‘30 sau a scandalurilor literare îngropate de me­moria pioasă a dicţionarelor, tânăra au­toare şi-a înscris în cartea de vizită spe­cialitatea de analistă a feminităţii li­te­rare şi vocaţia pentru reinterpretări sur­prinzătoare, coerente şi de efect.

În aceeaşi linie se înscrie şi cartea ei de debut, Fotografie de grup cu scriitoare ui­tate, la origini o teză de doctorat încu­nu­nată cu distincţia maximă. Aceasta ex­plorează metodic un versant mai pu­ţin cunoscut al literaturii române mo­der­ne, anume proza femeilor din perioada in­terbelică. Relectura scriitoarelor ajun­se „marginale“ printr-o prejudecată se­xis­tă a multora dintre cronicarii literari din interbelic şi chiar de mai târziu este făcută cu dorinţa reevaluării lor estetice, dar fără a afişa programatic dorinţa unor răsturnări şocante de perspectivă. Este aici o strategie de ordin retoric a mo­destiei, una cu efecte persuasive, pro­ba­bil necesară în condiţiile adresa­bili­tă­ţii acestei cărţi către un public „gene­ralist“, care trebuie instruit pe nebăgate de seamă, în acelaşi timp în care este in­format. Modestia aparentă a demersului este corectată de o propunere îndrăz­neaţă încă de la a treia pagină a cărţii: noua lectură este o probă a ceea ce ar putea fi o încă ipotetică „nouă istorie a li­teraturii române“. Din această per­spec­ti