Patru evenimente, dintre care trei internaţionale, în care au fost angrenaţi şi sportivi români, plus unul local, mi-au mâncat sănătatea în acest ultim weekend. Încep cu cel care prezenta cel mai mare interes. Nu, nu-i meciul lui Bute, ci turneul de calificare la Olimpiadă al handbalului feminin. De fapt, de necalificare, iar asta înseamnă o surpriză doar pentru cine n-a observat, măcar la „mondialele” din decembrie trecut, că echipa aflată sub comanda lui Voina joacă altceva decât restul lumii: un handbal anacronic, de pe vremea bunicii, cu frecatul mingii de la dreapta la stânga semicercului şi înapoi, absolut previzibil secundă de secundă. Văzusem şi cele două amicale cu Coreea, cu o săptămână înaintea dezastrului din Franţa, şi mi-a fost limpede încă de atunci că nu avem nici o şansă. Dincolo de problemele de competenţă ale staff-ului alcătuit din... Voina şi-atât, rămâne veşnica problemă: sportivul român e, cum se zice, cu capu! Fiindcă numai dacă stai rău de tot cu unicul neuron poţi reuşi ca după ce conduci la pauză cu 18-10, după numai 12 minute din repriza a doua să ajungi la 22-22! S-a întâmplat în meciul cu Japonia, când oricum calificarea ieşise din discuţie. Tot cu capu mi s-a părut şi Bute, însă mai nuanţat: la intrarea în ring era atât de relaxat de parcă ieşea la discotecă. S-a crezut invincibil, uitând că până la Froch întâlnise numai rebuturi. A crezut că are antrenori, dar n-a luat în calcul că unii care te antrenează pentru centura IBF (a treia ca importanţă, din patru, în boxul profesionist) nu pot fi nici ei altfel decât de mâna a treia. În plus, i s-a inoculat greşita idee că Froch e doar un mardeiaş. Nici vorbă: s-a arătat a fi un boxer complet, în plus având şi loviturile ale ucigaşe, pe care Bute nu le-a avut niciodată. Meciul n-a fost aranjat, pentru că aranjamentele nu conduc la moarte clinică, până la care Bute mai avea de luat doar