Atunci când citiţi aceste rânduri, evenimentele la care ne referim vor fi deja istorie – e adevărat, o istorie apropiată, dar tot aşa se numeşte. Ele au avut asupra mea o încărcătură puternică, în primul rând fiindcă au venit ca un răspuns aşteptat. Deschid calculatorul şi motorul de căutare Google îmi trimite vizual faraoni şi „faraoance“, piramide, cleopatre şi hieroglife, indicând că se împlinesc 138 de ani de la naşterea lui Howard Carter. Dacă nu ai tangenţă cu arhitectura, arheologia, egiptologia etc., vrei să afli cine este. Este cel care l-a „trezit“ din mormânt pe Tutankamon! M-am gândit pe loc pe cine aş fi dorit eu să trezească, dacă ar fi trăit, în acea zi. Să mă explic. Este 9 mai. Mă opresc asupra datei din mai multe motive. Unul a fost etalat. Al doilea, care m-a indignat extraordinar de tare şi despre care aş scrie foarte multe (dar ar fi cuvinte ce nu se pot aşterne pe hârtie…), este un meci de fotbal între două echipe spaniole, desfăşurat pe Arena Naţională, un teren crit Publicitate icat nu cu mult timp în urmă şi ridicat în slăvi acum. Un meci de pe urma căruia primăria s-a îmbogăţit, hotelurile, restaurantele, taximetriştii (care nu mai opreau în acea dimineaţă, toţi fiind preocupaţi să ajungă la aeroport, unde soseau mulţi, foarte mulţi turişti-suporteri) aşijderea. Bucureştiul este organizat după chipul şi asemănarea umililor, celor care aşteaptă să fie mângâiaţi pe scăfârlie că s-au purtat frumos: copiii nu vor merge la şcoală, circulaţia unor autobuze este restricţionată, toate canalele de televiziune, dar şi presa scrisă – o parte – se întrec în relatarea pregătirilor şi număratului paşilor şi „suspinelor“ suporterilor prin Capitală. Câtă slugărnicie, ce mici sunt! Şi, culmea, într-o zi când se mai întâmpla ceva: era Ziua Europei! O sărbătoare a păcii şi un simbol al unităţii (nu umilinţei) în rândul euro­penilor. „Cât d