Tenisul de la Roland Garros este pentru toată lumea. Poveştile lui bucură, întristează, emoţionează. Sînt vii.

Există tot felul de înfrîngeri. Dureroase, traumatizante, anticipate, inevitabile. Înfrîngeri din care înveţi ceva şi care conţin sămînţa victoriilor viitoare. Sînt şi înfrîngeri care te dau înapoi pentru tot restul vieţii. Traumatizante. Mai avem pe listă înfrîngeri neaşteptate şi absurde. De ce nu, chiar şi înfrîngeri comice.

Înfrîngerea lui Adrian Ungur în faţa lui Roger Federer a fost aşteptată şi logică, dar nu ruşinoasă. Nu, nu urmează o celebrare a meciului pierdut de jucătorul român în faţa celebrului elveţian. Nu v-am luat prin învăluire pentru a incrimina destinul care le oferă totul unora şi doar suferinţă celorlalţi. Dar întîlnirea lui Ungur cu Federer este o poveste în sine. Despre cum trebuie să te comporţi atunci cînd ştii că adversarul este nu mai bun, ci excepţional. De fapt, o instituţie în viaţă. Atitudinea lui Adrian Ungur vorbeşte despre asumarea condiţiei, fără ca asta să miroasă a resemnare. Şi despre cum să îţi faci meseria cum poţi tu mai bine, chiar dacă foarte binele tău nu este suficient să ţină piept unei zile banale din cariera oponentului. Poţi pierde cocoşat de neputinţă, dar poţi pierde şi uitîndu-te în ochii celui de dincolo de fileu. Care nu îţi este călău, ci doar adversar.

Setul cîştigat de Ungur la tiebreak contra celui mai mare jucător de tenis din istorie nu va intra în istorie. Aşa după cum nu va intra în istorie nici bătaia vecină cu persecuţia suferită de Alexandra Cadanţu în faţa Şarapovei. Nuanţaţii francezi nu au apelat la nuanţe. “Sharapova a enflige une defaite humiliante contre la roumaine Cadantu”. Şarapova i-a administrat o înfrîngere umilitoare româncei Cadanţu. Ar fi nepotrivită o paralelă între cele 5 (cinci!) mingi cîştigate în toată partida de Cadanţu, a 78-a jucătoare a lumii, şi vi