Nu ne privim, nu ne intersectăm vocile. Ne ocupăm fiecare colțul de bancă. Privim amândoi același soare care se duce, se dizolvă în culori tari, în nuanțe de oranj, carmin, roșu. Sclipirile lui de caldura îmbie păsările să se așeze supuse și tăcute pe apa lacului.

S-a cocoțat ștrengărește între noi pe banca și ne privește curioasă. Îmi amintește de ea. Da, îi seamana. Știu că și tu ai observat. E stânjenită că nu o privim decât cu coada ochiului. Mestecă zgomotos guma aromată din care modelează cu greutate un balon uriaș. Sare brusc în picioare și pleacă în goană spre femeia ce pare a-i fi bunică. O ia de mână și pornesc împreună, nu înainte de a ne mai arunca o privire uimită.

Torc în minte amintirile noastre și le înșirui în gheme mari. La început au fost doar albe și negre. În timp s-au contopit și au devenit gri. Le-am făcut și refăcut de atâtea ori, am prins capătul firului și l-am rulat rememorând, conturând un nou ghem care a devenit din ce în ce mai mare, din ce în ce mai greu de manevrat.

A mai trecut un an. Același loc, aceeași zi, aceeași oră. An după an. Atât. Eu, tu, banca și zidul invizibil dintre noi. Uneori am vrut să te ating, sa te prind de mână, să îți mângâi tâmplele, dar n-am făcut-o. M-am mulțumit să-ți vorbesc. În gând. Vocea mi-o păstrez în interior, nu o las sa iasă afară.

Ar fi prea multe de spus. Ce folos? Timpul ca fiecare să se reîntoarcă sosește oricum prea repede. Mereu același ritual: ne ridicăm, ne privim. Îți văd licărul dulce-amar de fiecare dată și mă cutremur. Apoi fiecare o ia pe drumul lui. Ritualic. Și ne pierdem. An după an. Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Nu ne privim, nu ne intersectăm vocile. Ne ocupăm fiecare colțul de bancă. Privim amândoi același soare care se duce, se dizolvă în culori tari, în nuanțe de oranj, carmin, roșu. Sclipirile lui de caldura îmbie păsările să se așez