Judecătorii din «Trofeul Calităţii» au de cumpănit între două înţelesuri care definesc noţiunea de prejudiciu.

Cadenţa săptămânală a termenelor în procesul „Trofeul Calităţii" mă sileşte cumva să scriu pentru a treia oară consecutiv despre acest subiect. Îmi propun azi să abordez o temă care încinge de două săptămâni dezbaterea publică, dar pe care nimeni nu pare dispus s-o limpezească: a fost sau nu prejudiciat Inspectoratul de Stat în Construcţii ca urmare a desfăşurării acţiunii „Trofeul Calităţii"? Partizanii lui Adrian Năstase susţin că nu a fost, bazându-se pe o expertiză contabilă, iar acuzatorii susţin că a fost, opţiune îmbrăţişată şi de primul complet, care a dispus condamnările.

E o chestiune de interpretare. Conceptul de prejudiciu suportă două accepţiuni, una restrânsă şi una extinsă - ambele deopotrivă valabile, ambele îmbrăţişate, după caz, de către experţi. Cea restrânsă spune cam aşa: o entitate deţine nişte bunuri - bani sau active -, iar cineva, în mod fraudulos, îşi însuşeşte o parte dintre ele. Vorbim aşadar de o lipsă din patrimoniu, de simplul, banalul, rudimentarul furt. Accepţiunea extinsă arată aşa: o entitate deţine nişte bunuri, poate desfăşura o serie de activităţi prin care şi le poate spori, dar încredinţează aceste activităţi către altcineva, care îşi însuşeşte produsul rezultat. Aici nu mai vorbim de o lipsă, ci de refuzul premeditat de a-şi spori patrimoniul.

Expertiza contabilă din dosar pare să fi îmbrăţişat prima interpretare: nu a dispărut nimic din patrimoniul ISC. Procurorii o susţin pe cea de-a doua: ISC avea dreptul să organizeze „Trofeul Calităţii" şi să încaseze taxe de participare, putea să angajeze o firmă specializată în organizarea de evenimente şi să-i plătească prestaţia şi avea dreptul să reţină, ca venituri extrabugetare, diferenţa dintre totalul taxelor încasate şi costurile efective ale orga