Cîteva telegrame din ulitimele zile. Din afară (da, sînt plecat puţin, dar mă întorc în cîteva zile) se vede şi mai nasol indiferenţa noastră faţă de restul. Eurovision, Bute, TVR şi plătiţii lor, ce-a mai zis unul altul şi mai nimic despre Siria. Îl am şi pe prietenul A.S. care îmi trimite disperat linkuri şi semnele cutremurului european: criza Bankia, a treia bancă din Spania… Un rezumat aici.
Sînt într-o Franţă puţin amorţită politic, epuizată de alegerile prezidenţiale. Încep întrebările, negocierea promisiunilor din campanie. Agitaţie în jurul întîlnirilor sindicate – premierul Ayrault. Humanite a dat un sondaj care arată că 60% dintre francezi aşteaptă un răspuns cu precadere: locurile de muncă.
De ce nu e destul despre situaţia din Siria la noi? Aici n-aş da vina pe presă, cît pe reacţia autorităţilor de la Bucureşti. Lipsă completă de coordonare. Aici, deja era pregătit luni un interviu cu ministrul de externe despre situaţia de acolo – apărut marţi în Le Monde. La noi, bîjbîială, lipsă de mesaj clar. Lipsă de ministru sau de preşedinte în spaţiul public pentru clarificarea poziţiei.
Un titlu genial din La Tribune, din ăla care face cît un articol: Facebook n’a pas que des amis. Facebook nu are decît prieteni.
Mungiu e peste tot în ziare. În materialul de luni din Liberation (cel mai bun din cîte am citit pe acest subiect) e puţin ironizat la pachet cu conformismul juriului. Stilul prea “festivalier” ar fi de vină. Cronicarii ziarului nu uită să enumere marii nedreptăţiţi – apropo de asta abia aştept să văd Cosmopolis al lui Cronenberg, după romanul lui Don deLillo – Parisul e plin de reclamă la film, mai multă decît Men in Black 3. Mungiu are cronici foarte bune în Le Monde, în Slate-ul franţuzesc. Poza îi e peste tot, împreună cu protagonistele. “După dealuri” trebuie văzut şi el, cît mai rapid.
Şi apoi, fiindcă tot a fost rej
