Pentru adevăraţii medici scriitori, literatura nu este o preocupare secundară, ci o profesie „de bază“, la fel ca medicina. Prejudecăţile şi paradoxurile cu care se confruntă sunt explicate de un ilustru reprezentant al acestora – dl prof. dr. C. D. Zeletin.

Viaţa medicului scriitor e împărţită dramatic între medicină şi literatură. E un truism. Maliţia presupusă a celor din jur pândeşte acul cântarului ce arată care din cele două îndeletniciri prevalează. Scepticii la fel. Practica medicinii e la vedere, scrisul literar nu: frământările scriitorului le cunoaşte doar prietena noastră veioza, ori ochiul de fereastră ce luminează foaia de hârtie. E firesc, aşadar, ca medicina să stea în lumină, iar literatura în umbră, în cel mai bun caz în penumbră. E o fatalitate ca medicul scriitor să fie văzut în felul acesta. Urmarea e că literatura lui e percepută ca o anexă a celei dintâi profesii, medicina. Îndată epitetul care-i vine în minte acestui preţăluitor falacios este amatorismul: medicul scriitor îşi permite plăcerea, evident auxiliară, de a face şi artă, în cazul de faţă, literatură. El ar fi, potrivit acestuia, posesorul unei dorinţe nejustificate, aşadar nepuse să tragă la ham pe şleaul drumului mare, cu alte cuvinte, arta lui n-ar fi decât urmarea unei veleităţi. Cu un cuvânt subţire, un violon d’Ingres. Că e amator, că e diletant, plăcerea e mobilul artei lui, însă plăcerea cea mai superficială şi, evident, de care te poţi lipsi. Aşa ar fi dacă limba vorbită astăzi ar folosi accepţiunile de acum câteva veacuri, când unele cuvinte însemnau puţin altceva, aşa ar fi dacă am gândi etimologic: într-adevăr, artistul creeazăper forza del diletto, per forza del amore, adică mânat de plăcere, mânat de iubire. Vorbind astfel am face o plăcere şi lui Platon… Dar nu-i aşa. În limba pe care o vorbim astăzi, diletantismul şi amatorismul au căpătat un înţ