Spre sfârşitul mileniului trecut, la Opera Naţională din Bucureşti, era aplaudată o foarte reuşită montare cu Elixirul dragostei de Donizetti, în regia plină de farmec şi umor semnată de Cornel Todea, beneficiind de interpretarea unor solişti cu glasuri frumoase, ştiinţă a cântului în stil şi chiar cu un joc adecvat, stârnind valuri de râs în sală, aşa cum au fost Mihaela Stanciu, Marius Brenciu sau Iordache Basalic. De ce a dispărut din repertoriul curent, după doar câţiva ani, nu se ştie. Cert este că acum s-a dorit ca un regizor italian (probabil în cadrul colaborării ONB cu Accademia di Scala) să pună în scenă o nouă versiune a îndrăgitei opere, de această dată cântându-se partitura integral, fără „tăieturile“ tradiţionale, ceea ce în principiu poate fi interesant, fără a aduce însă ceva deosebit (dovadă că acele „salturi“ făcute în toate teatrele din lume se justifică…). Un alt aspect surprinzător este faptul că, în afară de Mihnea Lamatic, bas care îşi reia rolul Dulcamara abordat şi în urmă cu vreo 15 ani, toţi soliştii sunt colaboratori, deşi măcar la premieră un teatru ar fi normal să prezinte distribuţia „casei“. Mai mult, tenorul Ionuţ Hotea este încă student, Nemorino fiind, de fapt, primul său rol important (şi foarte solicitant), dar mizând pe datele sale naturale, foarte generoase, tânărul tenor a reuşit să rezolve partitura, stârnind chiar aplauze la finalul ariei în care instinctul l-a condus către o interpretare de real succes; adevărul este că s-a detaşat din întreaga distribuţie, nu doar prin calitatea glasului liric, ci şi prin maleabilitate, dezinvoltură şi o anume expresivitate vocală, dar „licenţele“ sau aproximaţiile de tempo (şi nu numai) trădează şi lipsa de experienţă şi tendinţa de a-şi urma linia proprie, independent de cerinţele dirijorale, ceea ce a creat destule dezechilibre. Un aspect care s-a regăsit însă destul de frecve