Zeci de lăcaşuri de cult poartă “înfipte” în ziduri ceasuri, martori ai trecutului şi viitorului. Puţine dintre ceasurile de turn din Timişoara mai funcţionează, însă. Pentru că sunt puţini meşterii care ştiu cum să determine bătrânele mecanisme să mai vrea să măsoare timpul.
În căutarea timpului pierdut
“Ştiţi cumva cât e ceasul?”Mă uit la bărbatul din faţa mea şi îmi arunc instinctiv ochii spre încheietura mâinii, deşi n-am purtat niciodată vreun astfel de accesoriu. Mă scuz şi încep să îmi caut în geantă. Telefonul mobil e mereu cel mai la îndemână. Bateria e descărcată, însă... Plictisit să aştepte, bărbatul ridică din umeri, mulţumeşte şi se îndepărtează rapid.
“Cât o fi ceasul…” Privesc în jur. În faţa mea se înalţă Domul Catolic. Îmi amintesc de ceasurile din turnuri, despre care am citit că au fost create cu mulţi ani în urmă de meşterul timişorean Kidl. Cele două ceasuri uriaşe din turnurile catedralei catolice nu scot un sunet şi nici nu îşi mişcă limbile. Pare că acolo timpul a încremenit. “Nu funcţionează. Sunt ani de zile de când sunt stricate, dar cum nu e un lucru aşa de important – căci cine se mai uită la ceasurile de pe stradă –-, le-au lăsat aşa, de ornament”. Îi dau dreptate femeii, care şade acum lângă mine, privind şi ea spre cadranele mari rămase în cine ştie ce timpuri, fixându-ne ca nişte ochi uriaşi.
Timişoara este unul dintre oraşele care a avut de-a lungul istoriei şi mai are încă multe astfel de ceasuri de turn înfipte în zidurile bisericilor.“Nu ştiu dacă se uită cineva la ele, nici nu ştiu de ce le-au pus acolo. Şi, uite, nici nu funcţionează”. Femeia tace din nou, iar eu mă hotărăsc să aflu povestea ceasurilor de turn şi să pornesc pe urma ceasornicarilor care pot repara bătrânele mecanisme.
Pe lângă ceasurile de la Domul Catolic, în Piaţa Unirii, din Timişoara mai sunt şi alte asemen
