Tratatele clasice – şi, am putea spune, monumentale – de reumatologie (de Seze, Hollander, Heberden, Copeman şi altele), încă nedepăşite prin caracterul lor exhaustiv, nu includ şi problemele reumatismului iatrogen, cu excepţia unor colagenoze tip boală lupică, induse de anumite medicamente. Tabloul de suferinţă reumatică se însoţeşte în aceste cazuri de intense alterări ale testelor de laborator, care ilustrează inflamaţia, corespunzând unui tablou clinic de tip inflamator. Mecanismele imunologice autoagresive sunt în bună parte clarificate. Marea medicină clasică, realizând admirabile sistematizări în domeniul atât de stufos al reumatologiei, se preocupa de patologia naturală, dar explozia numărului de medicamente recent intrate în uz, cu efecte adverse ce nu sunt încă bine sedimentate, adaugă şi suferinţe reumatismale iatrogene (1–3). Substanţele chimice noi, cu care organismul se impregnează, induc o serie de efecte nedorite, între care şi manifestări de tip reumatismal. Termenul de reumatism, foarte vechi de altfel, cuprinde o gamă variată de suferinţe ale aparatului locomotor, dominant osteoarticulare, în care elementul central este durerea. Din cohorta de pacienţi adulţi care se prezintă la medicul de primă linie, cei mai numeroşi sunt suferinzii de reumatism. Hipertensiunea arterială primară este deosebit de răspândită, după vârsta de 65–70 de ani hipertensivii devin majoritari. Tratamentul HTA prelungeşte semnificativ durata de viaţă, reducând ritmul deteriorării cardiace şi vasculare, astfel încât, deşi asimptomatică o lungă perioadă, controlul HTA a devenit o problemă majoră de sănătate publică. Din paleta destul de largă a medicamentelor antihipertensive fac parte şi blocanţii de canale de calciu, deosebit de larg utilizaţi. Dihidropiridinele, comparabile ca efect hipotensor, diferă sensibil sub aspectul reacţiilor adverse. Amlodipina