De câteva cicluri electorale, viaţa politică din România se învârte nu în cerc, ci mai degrabă într-o spirală descendentă. Aceleaşi partide se permută la putere, rezultatele sunt, pentru cetăţean, tot mai proaste. A ajunge şi a te menţine la putere nu mai e demult un mijloc pentru a promova un proiect, ci un scop în sine. Capacitatea de regenerare a partidelor se dovedeşte nulă, selecţia negativă funcţionează perfect, puţinii oameni cinstiţi pierd constant competiţia internă în faţa carieriştilor.

Efectele asupra electoratului sunt devastatoare: cea mai mare parte e cuprinsă de o lehamite cronică, din când în când întreruptă de răbufniri de furie fără finalitate; cei care nu fac parte din această categorie aşteaptă salvarea dinspre partide şi personaje dubioase, lipsite de proiecte, dar generoase în promisiuni. Consecinţa imediată o reprezintă neparticiparea la vot şi, în general, la viaţa politică a primei categorii şi, complementara ei, cei care votează dau tot mai mult câştig de cauză unor pseudoformaţiuni politice care nu au cum să ne aducă ceva bun.

Între cei cuprinşi de lehamite există o (deocamdată) minoritate care refuză să abandoneze. Cea care înţelege că lumea în care trăieşti nu e aşa cum ţi-o dau alţii, ci aşa cum ţi-o faci tu. Din această minoritate fac parte Nicuşor Dan şi cei din jurul lui.

Că e un om inteligent, şi nu deştept, precum cei cu care are a se înfrunta, e evident pentru oricine ştie ce înseamnă să obţii de două ori succesiv medalia de aur la Olimpiada Internaţională de Matematică - adică să fii perfect în confruntarea dintre cele mai dotate minţi. E evident şi pentru cei care ştiu ce înseamnă să fii nu doar absolvent al unei facultăţi pariziene, ci al instituţiei Normale Sup', facultatea unde dacă ai fost admis înseamnă deja că faci parte din elitele mondiale, unde au absolvit Durkheim, Sartre, Foucaul